„Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare această credință poate să-l mântuiască?”

Drumul către credință este pocăința. Ce spun oamenii care se pocăiesc? „Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor.” Întrucât pocăința nu încetează odată cu primirea credinței, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârșit, reiese că și hotărârea aceasta – de a trăi potrivit poruncilor – rămâne în vigoare și după primirea credinței.

De aceea, credinciosului, dacă a venit la credință pe calea cea dreaptă – pe calea pocăinței, adică este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârșitor al faptelor bune –, credința îi dă cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credința îi dă și puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine. Într-acest chip, credința ajută faptelor, iar faptele fac credința desăvârșită: căci, până când omul nu împlinește lucrul în care a crezut, credința nu este credință adevărată.

Credința se vădește numai în fapte, și nu numai se vădește, ci se și întărește. Faptele lucrează, la rândul lor, asupra credinței și o întăresc.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 11-12)