Cugetă la Domnul
Cugetă, de pildă, la bunătatea lui Dumnezeu: vei vedea că eşti înconjurat de milele Lui atât trupeşte, cât şi duhovniceşte.
Cugetarea la cele dumnezeieşti este evlavioasa cugetare la însuşirile şi lucrările lui Dumnezeu şi la ce ne îndatorează cunoaşterea lor şi legătura noastră cu ele; ea este cugetarea la bunătatea, dreapta judecată, înţelepciunea, atotputernicia, pretutindenea-fiinţarea, atotştiinţa lui Dumnezeu, la facerea lumii de către El şi purtarea Lui de grijă pentru ea, la rânduirea mântuirii în Domnul Iisus Hristos, la harul şi la cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Taine, la împărăţia cerurilor. La oricare dintre aceste lucruri ai cugeta, cugetarea cu pricina va umple negreşit sufletul de simţire evlavioasă faţă de Dumnezeu.
Cugetă, de pildă, la bunătatea lui Dumnezeu: vei vedea că eşti înconjurat de milele Lui atât trupeşte, cât şi duhovniceşte, şi poate doar de piatră să fii ca să nu cazi înaintea lui Dumnezeu într-o revărsare a umilelor simţăminte de recunoştinţă. Cugetă la pretutindenea-fiinţarea lui Dumnezeu, şi vei înţelege că peste tot eşti înaintea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este înaintea ta, şi nu vei putea să nu te umpli de frică evlavioasă. Cugetă la atotştiinţa lui Dumnezeu, şi îţi vei da seama că nimic din tine nu este ascuns de ochiul lui Dumnezeu, şi negreşit vei hotărî să iei aminte cu asprime la mişcările inimii şi minţii tale, ca să nu Îl jigneşti vreodată pe Atotvăzătorul Dumnezeu. Cugetă la dreptatea lui Dumnezeu, şi te vei încredinţa că nici un lucru rău nu va rămâne nepedepsit, şi negreşit vei hotărî să cureţi toate păcatele tale prin frângerea inimii înaintea lui Dumnezeu şi prin pocăinţă.
Aşadar, la orice însuşire şi lucrare dumnezeiască ai cugeta, orice asemenea cugetare va umple sufletul de simţăminte şi dispoziţii evlavioase faţă de Dumnezeu. Ea face ca toată fiinţa omului să tindă drept către Dumnezeu, şi ca atare este mijlocul cel mai nemijlocit pentru a deprinde sufletul să se înalţe către El. Cea mai cuviincioasă şi mai îndemânoasă vreme pentru aceasta e dimineaţa, când sufletul nu este încă împovărat cu mulţimea impresiilor şi a grijilor, şi anume după rugăciunea de dimineaţă. Când termini rugăciunea, aşază-te, şi cu gândul sfinţit în rugăciune începe să cugeți acum la o însuşire şi lucrare a lui Dumnezeu…
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Știința rugăciunii, Editura Sophia, București, pp. 57-58)
În biserică, glasul dumnezeiesc ajunge la inimile noastre
Cu inima noastră să suspinăm, cu sufletul nostru să ne înduioșăm
Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro