Despre Dumnezeu să vorbeşti cu toată căldu­ra, mai ales despre bunătatea şi dragostea Lui, dar totuşi cu frică, gândindu-te să nu păcătuieşti cumva şi în aceasta, zicând ceva necuvenit despre cele dumnezeieşti şi tulburând inimile ascultătorilor simpli. De aceea, mai degrabă să iei aminte la împreună-vorbirile altora despre lucrurile acestea, punând cuvintele lor în vistieriile cele mai dinlă­untru ale inimii tale – iar dacă se va vorbi despre altceva, numai sunetul glasului să se lipească de auzul tău, însă noima să nu se lipească de mintea ta, care trebuie să tindă nestrămutat către Dumnezeu. Chiar şi atunci când trebuie să-l asculţi pe vorbitor ca să pricepi despre ce e vorba şi să dai răspunsul ce se cuvine, să nu uiţi ca între ceea ce auzi şi ceea ce spui să-ţi înalţi ochiul minţii spre Ceruri, unde e Dumnezeul tău, gândindu-te la mărirea Lui şi la faptul că El nu te scapă din ochi, ci caută spre tine ba cu bunăvoinţă, ba cu neplăce­re, potrivit celor ce se întâmplă în cugetele inimii tale, în vorbele, în mişcările şi în faptele tale.

Când trebuie să spui ceva, să chibzuieşti te­meinic la cele ce se suie în inima ta ca să le zici, mai înainte să ajungă acestea pe limba ta, şi vei afla că multe dintre ele sunt de aşa fel, încât es­te cu mult mai bine să nu iasă din gura ta. Să ştii totodată că şi din ceea ce ţie se va părea că este bine să zici este uneori cu mult mai bine ca une­le să rămână îngropate în mormântul tăcerii. De aceasta îţi vei da seama, câteodată, îndată după încheierea împreună-vorbirii.

Tăcerea este mare putere în războiul cel nevă­zut cu mândria şi reazim de nădejde spre biruinţă. Tăcerea este foarte plăcută celui ce nu nădăjduieşte în sine, ci nădăjduieşte numai în Dumnezeu. Ea este păzitoarea sfinţitei rugăciuni şi minunată ajutătoare în lucrarea virtuţilor, iar totodată şi semn al înţelepciunii duhovniceşti. Sfântul Isaac spune că paza limbii nu numai că sileşte mintea să suie la Dumnezeu, ci şi în lucru­rile cele văzute, săvârşite cu trupul, dă în chip de taină mare putere spre împlinirea lor. Ea luminează şi în lucrarea ascunsă, însă doar dacă omul păzeşte tăcerea întru cunoştinţă. Altunde­va, el laudă tăcerea aşa: „Dacă vei pune într-o parte toate lucrurile vieţii acesteia îmbunătăţite (pustnicia), iar de cealaltă parte tăcerea, vei afla că tăcerea precumpăneşte. Multe sfaturi sunt bune pentru noi – însă când se va apropia omul de tăcere, i se va părea de prisos lucrarea păzirii lor”.

Într-un alt loc numeşte tăcerea „taina veacului viitor”, iar cuvintele, spune el, sunt „unealta lumii acesteia”. Sfântul Varsanufie o pune mai pre­sus de teologhisire, zicând: „Chiar dacă aproape că ai ajuns să teologhiseşti, să ştii că tăcerea este mai vrednică de uimire şi slavă”. Drept aceea, se întâmplă ca unul să tacă fiindcă nu are ce să spu­nă (Sirah 20, 6), altul pentru că aşteaptă vre­mea potrivită (Sirah 20, 6), altul din alte pricini, „de dragul slavei de la oameni, sau din râvna pentru această virtute a tăcerii, sau fiindcă ţine ascunsă în inimă împreună-vorbirea cu Dumnezeu, de la care nu vrea să abată luarea-aminte a minţii sale” – îndeobşte însă se poate spune că cel tăcut se arată chibzuit şi înţelept (Sirah 19, 28; 20, 5).

Îţi voi arăta doar un mijloc pentru a deprin­de tăcerea, cel mai nemijlocit şi mai simplu: apucă-te de lucrarea aceasta, şi ea însăşi te va şi în­văţa cum să o faci şi te va ajuta. Iar pentru a păstra nestinsă osârdia către osteneala aceasta, să te gândeşti cât mai des la urmările pierzătoare ale flecărelii fără alegere şi la urmările mântuitoare ale tăcerii celei cu bună înţelegere. Iar când vei ajunge la gustarea roadelor mântuitoare ale tă­cerii, nu vei mai avea nevoie de nicio lecţie în privinţa trufiei. (Sfântul Nicodim Aghioritul)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 95-98)