Când cineva Îl iubește pe Dumnezeu, nu se cuvine să numească aceasta iubire contemplativă și ideală. Dumnezeu premerge iubirii noastre și cuprinde totul în iubirea Sa... Suntem înconjurați de ea. Dacă nu-i simțim razele care ne încălzesc, este datorită împietririi noastre în cele ale simțurilor. Dar este suficient ca sufletul să se elibereze cât de puțin din aceste legături și să renunțe la orice pentru Dumnezeu, că Dumnezeu va intra în el... și Se va împărtăși cu el... și sufletul se va trezi înviorat și încălzit.

Din acest izvor decurge apoi și binefacerea față de aproapele și desăvârșirea de sine. Începutul acestora este pocăința: ea duce la nevoințele purificatoare ale ascetismului. Pe măsura purificării, inima se întărește în iubirea de Dumnezeu. O inimă cu totul curată are iubire deplină de Dumnezeu. Mare păcat că filozofii noștri l-au transformat pe Dumnezeu într-o idee și uită mereu că omul este o creatură căzută. El nu se mai poate restaura decât prin Domnul Iisus Hristos, prin Sfânta Biserică.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, traducere de Elena Dulgheru și Richard Sârbu, Editura Sofia, București, p. 12)