Când Stareţul Varsanufie a primit dispoziţie să facă o listă cu cărţile ce pot fi citite de monahii schitului, alcătuind această listă, a spus la un moment dat: „Iartă-mă, sfinţite părinte, că încercuiesc cartea ta, fiindcă nu vreau ca aceia care şi-au găsit adăpost în mănăstirile ruseşti să dorească în chip nesăbuit să plece la Athos; este însă o carte bună”. (E vorba de „Scrisorile unui călugăr athonit”.)

Dacă un călugăr se află într-o casă mirenească, el este privit ca un mirean. Călugărul nu trebuie să petreacă prea mult în lume. Precum este peştele fără apă, aşa este şi monahul în afara mănăstirii.

Durerile călugărilor vremurilor din urmă sunt mai rafinate. La o privire superficială nu poţi să-ţi dai seama că sunt dureri. Aici stă viclenia cea rea a vrăjmaşului nostru, diavolul. Ispitele vădite, grosolane şi crude trezesc în creştini râvnă înflăcărată şi bărbăţie spre a le răbda, aşa că vrăjmaşul a schimbat ispitele grosolane cu ispite slabe, dar ascuţite şi cu un efect foarte puternic. Ele nu provoacă râvnă în inimă, nu predispun la nevoinţă, ci ţin inima într-o stare nedesluşită, iar mintea în nedumerire. Ele te obosesc, istovind treptat puterile sufleteşti ale omului, te duc la deznădejde, la nelucrare şi ucid sufletul, făcându-l sălaş al patimilor. Aceasta se explică prin faptul că monahii vremurilor din urmă aşteaptă o perioadă mai bună, zicând: „Vom posti şi ne vom ruga când vor fi condiţii prielnice pentru aceasta”. Domnul a făgăduit cu adevărat celui ce se pocăieşte că îi va ierta păcatele, dar nu a făgăduit şi că vom trăi până a doua zi. De aceea, trebuie să ne străduim după legile lui Dumnezeu în orice condiţii, prielnice şi neprielnice, să îndeplinim făgăduinţele monahale şi să ne amintim totdeauna cuvintele: „Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii” (II Corinteni 6, 2).

(Starețul Nicon de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 218)