Lucrătorul poruncilor evanghelice este întotdeauna adâncit în smerenie: punând față în față măreția și curăția preasfintelor porunci cu felul în care le-a împlinit el însuși, el recunoaște întotdeauna acest fel ca fiind în cea mai mare măsură neîndestulător și nevrednic de Dumnezeu; el se vede pe sine ca meritând muncile vremelnice și cele veșnice pentru păcatele sale, pentru părtășia nedesfăcută cu satana, pentru căderea cea de obște a tuturor oamenilor, pentru propria lui stăruință în cădere; în fine, pentru însăși plinirea neîndestulătoare și adesea anapoda a poruncilor.

Înaintea oricărui necaz trimis de Dumnezeiasca Pronie, el pleacă smerit capul, știind că Dumnezeu prin necazuri dă învățătură slujitorilor Săi în vremea călătoriei lor pământești. Unuia ca acesta îi pare rău pentru vrăjmașii săi și se roagă pentru ei ca pentru niște frați aflați sub înrâurirea demonilor, ca pentru niște mădulare ale acestui trup, lovite de boală în duhul lor, ca pentru niște binefăcători ai săi, ca pentru niște unelte ale Dumnezeieștii Pronii.

(Sfântul Ignatie Briancininov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Alexandria, 2010, p. 26)