Puterea iubirii lui Dumnezeu

Într-o zi, în timpul vecerniei, fratele şi-a ridicat ochii asupra icoanei Mântuitorului şi a făcut această scurtă rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul” – şi iată că icoana s-a făcut Însuşi Mântuitorul viu, şi sufletul şi trupul fratelui s-a umplut de o dulceaţă negrăită, şi sufletul lui a cunoscut prin Duhul Sfânt pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Un frate de la noi de la Athos, din mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, obişnuia să se roage neîncetat lui Dumnezeu să-i dea iertarea păcatelor lui. A început să cugete la Împărăţia Cerurilor şi gândea: „Mă voi mântui poate, dacă-L voi ruga pe Dumnezeu din inimă să-mi ierte păcatele, dar dacă în rai nu voi afla părinţii şi rudele mele, mă voi mâhni pentru ei, fiindcă îi iubesc. Ce fel de rai va fi însă pentru mine acesta, dacă acolo mă voi întrista pentru rudeniile mele ce se vor duce poate în iad?”

Acest frate păcătos gândea astfel despre Împărăţia Cerurilor: „Aşa cum pe pământ nici un praznic nu este vesel dacă nu sunt de faţă rudele şi cei apropiaţi, tot aşa şi în rai voi fi întristat dacă nu voi vedea acolo rudeniile pe care le iubesc”.

Aşa a gândit el timp de aproape şase luni. Şi într-o zi, în timpul vecerniei, fratele şi-a ridicat ochii asupra icoanei Mântuitorului şi a făcut această scurtă rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul” – şi iată că icoana s-a făcut Însuşi Mântuitorul viu, şi sufletul şi trupul fratelui s-a umplut de o dulceaţă negrăită, şi sufletul lui a cunoscut prin Duhul Sfânt pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi a înţeles că Domnul e milostiv, frumos şi negrăit de blând, şi şi-a dat seama că iubirea lui Dumnezeu face ca omul să nu-şi mai poată aduce aminte de nimeni, şi din acea clipă sufletul lui arde de iubire pentru Domnul.

 

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 165-166)

De la același autor

Ultimele din categorie