Rugăciunea este statornică simțire a sărăciei și neputinței noastre duhovnicești, vedere în noi înșine, în oameni și în toate cele zidite, a lucrurilor înțelepciunii, bunătății și atotputerniciei Dumnezeiești; rugăciunea este statornică așezare mulțumitoare a sufletului.

Rugându-te, străduiește-te în tot chipul să simți cu inima adevărul și puterea rugăciunii, hrănește cu ele ca și cu o hrană nestricăcioasă, adapă cu ele ca și cu o rouă inima ta, încălzește-o ca și cu un foc haric.

În rugăciune și în orice faptă a vieții tale fugi de părere și îndoială și de închipuirea satanicească. Ochiul tău cel sufletesc să fie simplu, ca întreg trupul rugăciunii tale, faptelor tale și vieții tale să fie fără de prihană.

Până când stăm la rugăciune cu osârdie, în suflet este liniște și căldură și ușurime și lumină, fiindcă atunci suntem cu Dumnezeu și în Dumnezeu; iar cum încetăm cu rugăciunea, îndată vin ispitele, tulburări felurite. O, preafericită vreme a rugăciunii!

(Sfântul Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Editura Sophia, București, 2011, p. 8)