Este nevoie ca în tot restul zilei să strigăm din inimă cât mai des către Dumnezeu cu spuse scurte, potrivit cu nevoia sufletului şi cu împrejurările. De pildă, atunci când începi ceva, să zici: „Binecuvântează, Doamne!” Termini lucrul? Zi: „Slavă Ţie, Doamne!” şi nu numai cu limba, ci şi cu simţirea inimii. Se răscoală vreo patimă? Zi: „Mântuieşte, Doamne, că pier!” Năvăleşte beznă de gânduri tulburătoare? Strigă: „Scoate din temniţă sufletul meu!” Te trage păcatul la lucruri nedrepte? Roagă-te: „învaţă-mă, Doamne, în cale!” sau: „Nu da spre tulburare picioarele mele!”

Păcatele te apasă şi te aruncă în deznădejde? Strigă cu glasul vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Şi tot aşa, în fiecare împrejurare. Sau pur şi simplu zi cât mai des: „Doamne, miluieşte! Stăpână de Dumnezeu Născătoare, miluieşte-mă! Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă!”, ori strigă cu alte cuvinte de acest fel, numai să strigi cât mai des în felul acesta, străduindu-te în tot chipul ca ele să iasă din inimă, ca şi cum ar fi stoarse din ea.

Dacă vom face aşa, vom săvârşi adeseori urcări din inimă cu mintea spre Dumnezeu, dese întoarceri spre Dumnezeu, deasă rugăciune, iar îndesirea aceasta împărtăşeşte deprinderea împreună-vorbirii minţii cu Dumnezeu.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Știința rugăciunii, Editura Sophia, p. 55-56)