Să-ţi deschizi sufletul către lumină şi toate zidurile care stau între tine şi adevăr vor cădea
Zidurile care stau între tine şi adevăr şi se înalţă ca nişte munţi colosali, pe care tu ai încercat să-i treci alergând până la epuizare, sunt propria ta creaţie, şi sunt mai plăpânde decât spuma albă a lacului. Cu adevărat, existenţa acestor ziduri depinde de felul în care le priveşti. Dacă n-ai voi să le vezi, ele nu ar exista.
Sufletul meu aleargă după adevăr, o, Fiule al Adevărului, iar fuga sa nu are sfârşit şi niciun cuvânt nu poate exprima epuizarea lui.
Ar fi mai bine să fii în pace, suflete al meu, şi să atragi adevărul la tine cu ajutorul păcii tale. Ce ai gândi tu despre cineva care ar spune la miezul nopţii: „Nu pot suporta să stau fără lumină, trebuie să alerg spre soare, spre a aduce nişte raze?”.
De ce să începi o cursă de o mie de ani când lumina e infinit mai iute decât tine şi-ţi poate cădea în poală în câteva secunde?
Deschide-te către lumină, o, suflete, şi lumina va intra în tine.
Zidurile care stau între tine şi adevăr, şi se înalţă ca nişte munţi colosali, pe care tu ai încercat să-i treci alergând până la epuizare, sunt propria ta creaţie, şi sunt mai plăpânde decât spuma albă a lacului. Cu adevărat, existenţa acestor ziduri depinde de felul în care le priveşti. Dacă n-ai voi să le vezi, ele nu ar exista.
Odată, am urmărit un pui în vârful unei table alergând în jurul unui cerc ce fusese desenat cu cretă albă. L-am urmărit mult timp alergând ici-colo şi ezitând să sară dincolo de linia albă pe care el o percepea ca pe o creatură vie sau ca pe un zid înalt.
Aşa e şi cu sufletul meu, mi-am spus necăjit, atunci când el crede că e privat de libertate fie de nişte uriaşi puternici, fie de nişte ziduri înfricoşătoare. De fapt, între temniţa sa şi libertate există doar o linie imaginară, mai subţire decât un fir de pai.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 119-120)