„Zăvorâtu-s-au uşile simţurilor: limba a amuţit, ochii s-au închis, auzul nu ia aminte la nimic din cele de afară. Mintea, îmbrăcată în rugăciune, lepădând povara grijilor lumeşti, coboară în cămara inimii. Uşile cămării sunt zăvorâte; peste tot beznă, întunecime nepătrunsă - şi mintea, în nedumerire, începe să bată prin rugăciune în uşa inimii; stă cu răbdare la uşă, bate, aşteaptă, iar bate, iar aşteaptă, iarăşi se roagă. Nici un răspuns, nu se aude nici un glas! Liniştea fără viaţă şi întunericul răspund cu o tăcere de mormânt. Mintea pleacă de la uşa inimii şi, plângând amar, caută mângâiere. Nu i s-a îngăduit să se înfăţişeze Împăratului împăraţilor în altarul cămării lăuntrice.”

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Editura Sophia, p. 3)