Maica Siluana a plecat la Domnul. Viața sa pământească a ajuns la final, pentru a o începe pe cea fără de sfârșit.

Uimitor de frumoasă și adânc frământată a fost viața Măicuței.

S-a născut într-o familie obișnuită pe vremea războiului. A avut, cu certitudine, ceva bucurii în viața de copil, dar și multe încercări. Acestea i-au marcat sufletul, au urmărit-o toată viața și la ele a făcut apel în situații similare, pentru a oferi răspuns vindecător.

Duhul vremii de dinaintea schimbărilor din 1990 au cuprins sufletul și trupul Eugeniei Vlad. Chemările de sirenă au aruncat-o întru adâncuri, cunoscând drama păcatului, întunericul deznădejdii și absența lui Dumnezeu din viață.

Lipsa de sens, golul lăuntric, uscăciunea și cenușiul sufletului au așezat-o în stare de durere adâncă, de suferință sfâșietoare, dar și de căutare continuă. Precum slăbănogul din Vitezda, aștepta pe cineva care s-o înțeleagă în durerea ei, s-o prindă puternic de mână și s-o ridice la suprafață. Întâlnirea cu Părintele Constantin Galeriu prin anii ’80 a fost crucială. Părintele a așezat-o în mâna Domnului, pe care Eugenia Îl căuta cu dor nespus fără să conștientizeze acest fapt. Descoperindu-L pe Hristos, și-a dat seama că dintotdeauna El a fost cu ea, a însoțit-o în drama ei, a așteptat-o, a iertat-o și, mai presus de toate, a iubit-o precum numai Dumnezeu poate iubi.

Eugenia s-a aruncat cu toată ființa sa la picioarele Domnului și a răspuns dragostei Lui cu aceeași determinare cu care se dedicase înainte unei vieți fără Dumnezeu. Cu supra măsură și fără de măsură, și-a închinat viața lui Dumnezeu, încercând să-L iubească pe El cu dor nebun, fără limită, până la ultimele fibre ale inimii sale rănite, dar tămăduite de harul credinței.

Iubirea ei pentru Dumnezeul cel Viu a luat apoi chipul mărturisirii. Dorea ca vindecarea ei să cuprindă și alte inimi purtătoare de rana necredinței și a păcatului. Puternicii zilei au urmărit-o îndelung,  au interogat-o repetat cu amenințări grele și destituiri. Măicuța a purtat întreaga viață amintirea dureroasă a acelor vremuri. În clipe de încercare, nu puține și după 1990, trăia uneori sentimentul revenirii acelor momente și căuta spații și oameni care s-o înțeleagă, s-o ajute, s-o ocrotească.

Iubirea Măicuței Siluana față de Dumnezeu s-a arătat limpede și dureros deopotrivă în raport cu suferinzii anilor ’90. Dobândise o ‘sensibilitate sfâșietoare pentru orice durere străină, o sensibilitate mai mare decât durerea proprie’, după cuvântul Părintelui Dumitru Stăniloae, pe care Maicuța-l cunoscuse îndeaproape. Copiii străzii au devenit inima ei. Îi căuta prin canalele Bucureștilor. Îi spăla, îi hrănea și, îndeosebi, îi îmbrățișa cu o dragoste de care numai ea era în stare. Profesoara de filosofie din tinerețe devine sora Eugenia, care căuta să ofere celorlalți ceea ce-i lipsise ei în copilărie. Dedicarea ei era totală, scandaloasă pentru unii, smintitoare pentru alții, dar salvatoare pentru mulți.

În timp, a început să înțeleagă că în lume este o suferință tot atât de mare sau, poate, și mai mare decât a copiilor din canale. Deznădejdea, tristețea, lipsa de bucurie adevărată, plictiseala ucigătoare de suflet măcinau multe minți și inimi, dincolo de înfățișarea exterioară obișnuită. Se dedică Editurii Christiana, este chemată de tineri să le vorbească, se îndreaptă către familii în prag de despărțire, întoarce la credință pe mulți din cei fără de Dumnezeu.

În jurul Maicii Siluana se naște o frumoasă obște monahală. Tinere din Oltenia și din Moldova se alătură Maicii și împreună încep o lucrare care continuă și astăzi. Dumnezeu singur știe câte suflete deznădăjduite au fost salvate de Maicile de la Jitianul craiovean și Talpalarii ieșeni. S-au așezat toate sub adumbrirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, pentru a împlini cuvântul Sfântului Siluan Athonitul legat de pocăință, de rugăciunea pentru lume, de slobozire din iadul deznădejdii prin dragoste fără hotar pentru Dumnezeu și oameni.

Lupta Maicii Siluana, a Maicii Sofronia rânduită de Măicuța a fi noua stareță a Mănăstirii și a celorlalte surori și maici, a fost și este o luptă pentru autenticitate în viața creștină.

Dorința continuă a Maicii Siluana, pe care se străduia s-o înrădăcineze în viața ei și în cea a surorilor de mănăstire și a celor cu care venea în contact, era lupta de a nu cădea în rutina cea ucigătoare de suflet. Era cuprinsă de o râvnă aprigă de a nu fi cuprinsă în molima formalismului, care îndepărtează viul adevărat din viața omului. Superficialitatea, viclenia, vanitatea care-l îndepărtează cel mai mult pe om de Duhul cel Sfânt erau stări sufletești împotriva cărora se așeza cu întreaga-I ființă.

Felul direct de a spune lucrurilor pe nume, spontaneitatea uimitoare în reacții, capacitatea de a sesiza esențialul și în lucrurile considerate de alții mărunte îi călăuzeau viața și mărturisirea.

Ce a ajutat-o, cine a ajutat-o să fie așa cum a fost?

Desigur, Dumnezeu, Care-Și alege bineplăcuții Săi și-I așază în stare de jertfă și lucrare.

Conștiința păcatelor tinereții și ale neștiinței i-a dăruit un puternic duh de pocăință.

Filocalia și Psaltirea i-au fost cărți de căpătâi. Aici afla răspunsurile, de aici se hrănea pe sine, de aici adăpa pe alții.

Mai presus de toate, Sfânta Liturghie și Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului i-au hrănit minunat mintea, i-au bucurat inima și i-au întărit voința mărturisirii.

Sfântul Siluan Athonitul i-a oferit chipul rugăciunii adevărate, icoana iubirii de Dumnezeu și aproapele, puterea ridicării din iadul deznădejdii.

Măicuțele mănăstirii au fost mângâierea sufletului său. Le-a iubit cu intensitate maximă, le-a mustrat cum numai ea îndrăznea s-o facă, le-a format după chipul ei și le-a lăsat moștenire dorința ei de a fi adevărate, fără artificii împovărătoare de suflet, de a dobândi duh de pocăință și a-L iubi pe Dumnezeu și pe oameni așa cum a încercat ea să facă.

Maica Siluana a plecat la cer cu gândul la un loc pentru mănăstirea ei și a surorilor, un loc în pădure pentru a simți liniștea pustiei, dar nu departe de oraș, pentru a nu se depărta de durerea oamenilor. În Sâmbăta cea Mare a Sfintelor Paști a așezat o cruce de piatră în locul în care gândea a fi masa Sfântului Altar. Se va împlini și aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu și al oamenilor de bine.

Acum, la plecarea Maicii Siluana dintre noi, cei rămași în valea plângerii, înălțăm rugăciune către Dumnezeu pentru dânsa.

Odihnească-se în pacea Cerului sufletul ei cel mult împovărat de durerea lumii. Pe mulți i-a odihnit, acum să se odihnească ea în în liniștea Împărăției Preasfintei Treimi.

Să se bucure întru bucuria Domnului inima ei adânc rănită de deznădejdea lumii. Pe mulți i-a ridicat cu puterea Domnului din iadul lipsei de nădejde, acum să fie ea înconjurată de mila și iertarea Dumnezeului celui Viu.

Dumnezeu să aibă milă de ea și de noi toți și de întreaga lume.