Abuzul omului față de mediul înconjurător este un păcat

Episcopului Kallistos îi este drag să aducă aminte de cuvintele Părintelui Amfilohie, un bătrân de pe insula Patmos, pe care l-a cunoscut în timpul primei sale vizite acolo (a trecut la cele veșnice în anul 1970): „Știi – obișnuia el să spună – că Dumnezeu ne-a mai dat nouă încă o poruncă, ce nu este trecută în Scriptură? Este porunca Iubește copacii... Atunci când plantezi un copac, sădești speranță, plantezi pace, sădești iubire, și vei primi binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Episcopul Kallistos Ware subliniază calea prin care omul, în virtutea faptului că este creat după chipul lui Dumnezeu, își exercită un rol în cosmos: el sau ea reprezintă un microcosm sau, mai bine, un megalocosmos, din moment ce omul înțelege cosmosul, în timp ce opusul nu este valabil. Această dimensiune cosmică a omului are o foarte directă relevanță pentru ceea ce numim „criza ecologică” – cu toate că chiar acest mod de a concepe criza mediului reprezintă, după cum afirmă episcopul, o înțelegere greșită: Criza actuală nu este de fapt exterioară nouă, o criză în mediul nostru fizic, ci este o criză în interiorul nostru, o criză legată de modul în care noi oamenii gândim și simțim. Problema fundamentală nu se află în ecosistem, ci în inima omului. A fost susținut pe bună dreptate că suferim de insuficiență cardiacă ecologică. Episcopul a susținut mai multe prelegeri despre responsabilitatea omului pentru cosmos: una dintre cele mai timpurii a fost prelegerea sa pentru „Prietenii Centrului”, susținută în anul 1997, „Prin creație spre Creator”; de atunci a mai existat prelegerea sa din cadrul seriei „Ortodoxia în America” [Orthodoxy in America Lecture – n. trad.] în 2005, precum și o alta, „Începutul zilei: Viziunea ortodoxă despre creație”, susținută în anul 2007. În aceste prelegeri, Episcopul Kallistos se bazează pe concepția patristică greacă a omului ca reflectând cosmosul în propria sa natură, o concepție ce implică responsabilitatea omului pentru cosmos, și leagă această idee de alte expresii ale aceleiași intuiții, de la o noțiune filosofică cum este panteismul la ideile poeților, cum ar fi Robert Frost, Katherine Raine și William Blake.

Abuzul omului față de ordinea creată reprezintă un păcat – noțiunea de păcat nu trebuie limitată la relațiile umane – și reclamă ceea ce Episcopul Kallistos numește „pocăință cosmică”, metanoia cosmică, nu doar o simplă expresie a unui regret, ci implicând o răsturnare radicală în modurile noastre de viață. Această preocupare pentru cosmos se leagă în mod direct de locul Filocaliei în concepția Episcopului Kallistos asupra teologiei. În relatarea sa despre vizitele pe care le-a întreprins la Muntele Athos împreună cu Gerald Palmer, pe care le-am amintit deja, ceea ce menționează prima dată este sentimentul său asupra sacralității Sfântului Munte. Acest sentiment al sacralității creației lui Dumnezeu – că „tot ceea ce viețuiește este sfânt”, în cuvintele lui Blake – este ceva ce devine tangibil pe Muntele Athos, pare să sugereze episcopul. Episcopului Kallistos îi este drag să aducă aminte în acest context de cuvintele Părintelui Amfilohie, un bătrân sau geronta de pe insula Patmos, pe care l-a cunoscut în timpul primei sale vizite acolo (a trecut la cele veșnice în anul 1970): „Știi – obișnuia el să spună – că Dumnezeu ne-a mai dat nouă încă o poruncă, ce nu este trecută în Scriptură? Este porunca Iubește copacii... Atunci când plantezi un copac, sădești speranță, plantezi pace, sădești iubire, și vei primi binecuvântarea lui Dumnezeu”.

(extras din Pr. Andrew LouthGânditori ortodocși moderni. De la Filocalie până în prezent, traducere de Lucian Filip, Cristian Untea, Justin A. Mihoc, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 628-629)

De la același autor

Ultimele din categorie