Când a îmbătrânit stătea în chilia lui pe un scaun și zicea rugăciunea întors cu fața spre icoane. Într-o zi era el foarte bucuros și a zis cuiva: „Sufletul meu e tot numai o bucurie, o bucurie nebună, acum că voi pleca din lumea aceasta”.

Totuși în ziua următoare era trist și abătut.

– Ce ai părinte Arsenie?, l-a întrebat același monah.

– Ce să-ți spun? Privesc icoanele și Măicuța (Maica Domnului) își întoarce fața în altă parte, nu vrea să mă vadă, la fel și Hristos și Sfântul Nicolae... Dar cu ce sunt de vină? le zic. Aceasta a ținut vreo 3-4 zile. Totuși în a cincea zi bătrânul Arsenie era iar bucuros, străpuns la inimă și înlăcrimat. Și a explicat schimbarea lui: „Am început să caut cu ce-am greșit. Și m-am gândit că poate acel cuvânt pe care l-am spus că tot sufletul meu este o bucurie, fiindcă voi pleca din această lume, poate asta este mândrie? Și am început să spun: „Hristoase al meu și acest lucru este al Tău, eu sunt tot numai o murdărie. Și chiar dacă eu simt așa, Tu mi-ai dat simțirea asta, nu este a mea”.

Prin osândirea de sine s-a smerit și ziua următoare a zis că toate icoanele îl priveau iar cu ochii larg deschiși.

O iubea și avea mare evlavie la Maica Domnului, fiindcă îl salvase de nemți și îl ajutase de multe ori. O numea Măicuță și când pleca din mănăstire pentru ascultare în afară, lua întotdeauna cu el o icoană veche a ei. 

*

– Ne vom mântui?, l-au întrebat odată unii pe bătrânul Arsenie Dionisiatul, împreună-nevoitorul lui Iosif Isihastul.

– Nu știu voi, răspunse, dar eu mă voi mântui.

– Dar de ce gheronda tu te vei mântui?

– Pentru că eu am devenit ca un mic copil. Ceea ce mi se spune eu fac.