Bătrânul Visarion

Cuvinte duhovnicești

Bătrânul Visarion

    • Bătrânul Visarion
      Foto: Crina Zamfirescu

      Foto: Crina Zamfirescu

Un stat puternic este acela în care cetăţenii sunt de un singur cuget şi cu acelaşi zel se îngrijesc de lupta comună, împărtăşindu-şi folosul personal. Când nu există această unire statul nu poate rezista. 

Părintele Visarion s-a născut în 1809. La Sfântul Munte a ajuns în 1834 împreună cu fratele său după trup (duhovnicul de mai târziu – părintele Zosima), care a rămas la Catunachia. El însuşi a mers la Mănăstirea Dionisiu, unde după trei ani a fost tuns călugăr. Aici a petrecut 20 de ani şi apoi, după exemplul fratelui său, s-a retras la linişte şi a trăit în diferite peşteri.

O dată a vrut să rămână într-o peşteră umedă, boltită, în pământul căreia făcuse o mică groapă pentru a se aduna apa ce curgea din munte; peştera se află undeva deasupra Catunachiei.

Când s-au înştiinţat părinţii din Lavră de stabilirea sa acolo au făcut tot posibilul să-l alunge, aducând ca motiv faptul că animalele nu se pot apropia de adăpătoarea făcută lângă peşteră, deoarece se tem când văd om. Astfel a fost nevoit să plece şi, de atunci, a trăit mai jos de Schitul Xenofontului, apoi la Sfânta Ana, iar mai târziu în Schitul Nou, într-o stâncă ce o transformase el însuşi în colibă.

Părintele Visarion, cuţovlah de neam, era mare la trup şi singura sa îmbrăcăminte era aceasta: o scufie joasă cu camilafcă deasupra, o dulamă scurtă şi zdrenţuită şi o jachetă cu câţiva nasturi pe care o adusese din lume în urmă cu mulţi ani şi pe care nu o scotea de pe el nici vara.

Coliba sa era foarte mică. Ca rucodelie avea cusutul (croitoria), dar era prins puţin timp cu aceasta. Ocupaţia sa de bază era studiul şi rugăciunea inimii. Cunoştea foarte bine Sfânta Scriptură şi scrierile Părinţilor.

Nişte călugări ruşi, vizitându-l în 1871 pe stareţ, l-au rugat să fiarbă apă pentru ceai, dar au văzut că în afară de un ibric mic nu mai avea nimic altceva. Trebuia să vadă cineva cu cât entuziasm vorbea, deşi vocea sa groasă era tunătoare chiar şi când vorbea simplu; acum însă răsuna mai bucuros:

- Rugăciunea minţii, a spus, se poate învăţa şi în mănăstire. Aceasta este chiar obligatoriu, dar este nevoie de povăţuitor cu experienţă şi de nevoinţa voastră, adică de o silinţă de bună voie, fără însă a părăsi nevoinţele „practice”: postul, prezenţa la biserică şi celelalte. Peste toate trebuie însă să existe o atenţie deosebită.

În trecut Mănăstirea Dionisiu întrecea toate mănăstirile. Trăiau acolo mari asceţi; mai există, desigur, şi astăzi, dar nu atâţia şi nu astfel. Rânduiala în câteva obşti s-a stricat însă atât de mult, deoarece s-a pierdut pacea dintre călugări. Acum Russikonul le depăşeşte pe toate prin rânduiala pe care au introdus-o egumenul Gherasim şi duhovnicul Ieronim. Pentru aceasta, păziţi tot ceea ce aveţi şi Hristos împreună cu toţi îngerii va fi cu voi. Hristos şi acum se află între voi dar, pentru a nu se îndepărta, este nevoie de atenţie.

Obştea trebuie să trăiască paşnic şi să existe înţelegere la orice treabă; altfel, toate se vor pierde - aşa cum s-a întâmplat de multe ori cu mănăstirile mari. Aşa precum atunci când se varsă lichidul dintr-un vas – oricât s-ar strădui cineva nu-l mai poate aduna, acelaşi lucru se întâmplă şi în obştea în care apar tulburări. Luaţi ca exemplu familia, societatea, statul; un stat puternic este acela în care cetăţenii sunt de un singur cuget şi cu acelaşi zel se îngrijesc de lupta comună, împărtăşindu-şi folosul personal. Când nu există această unire statul nu poate rezista. De ce celelalte mănăstiri  au devenit sărace şi slabe? Din cauza lipsei de înţelegere. Acolo egumenii urmează unul altuia.

Cel ce poartă în inima sa plânsul cel după Dumnezeu are îndrăzneală către Domnul şi sufletul său se bucură, în timp ce cel ce-şi odihneşte trupul nu are pace sufletească ci numai o mulţumire trupească.!

Pentru milostenie stareţul a spus:

- La Russikon bine se face că se dă milostenie şi se îngrijeşte de săraci; nu este însă bine că miluieşte la vedere, în curte, deoarece mulţi pustnici, când se înştiinţează de asta, vin şi iau ei înşişi şi astfel îşi pierd liniştea. Milostenia trebuie dată în taină şi după cercetarea situaţiilor care o impun. Domnul a dat poruncă – şi ce uşoară poruncă! – „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt.25,34). Aceasta, milostenia, va fi cea dintâi pomenită la cea de-a doua Sa venire.

L-am întrebat dacă ispitele vin de la oameni sau de la diavolul.

- Nu de la oameni, a răspuns, ci de la diavolul. Însă oamenii sunt învăţătorii noştri; Fără ei nici virtuţile nu sunt cu putinţă a fi dobândite.

Bătrânul Visarion a adormit în anul 1884.

(Antonie Ieromonahul, Cuvioşi Părinţi Athoniţi ai veacului al nouăsprezecelea, Sfânta Mănăstire Nera, Editura Christiana)