Ca și cum n-ar exista moartea și viața pământească ar dura veșnic

Trupul trebuie tratat astfel încât să ne slujească fără prea mari probleme în intervalul de timp care ni s-a dat. În mod semnificativ, el o face cu atât mai ușor cu cât nu îi dăm mai mult decât are efectiv nevoie.

În toate sugestiile îngrijorate ale nebuniei/ lăcomiei pântecelui iese la iveală în cele din urmă o atitudine profund falsă față de viață și moarte. Ne îngrijim pentru ziua de azi și cea de mâine ca și cum n-ar exista moartea și viața pământească ar dura veșnic. Moartea însă este o experiență universală și limitarea duratei vieții până la 80-100 de ani e un fapt științific. Chiar dacă s-ar ajunge la o creș­tere privind speranța medie de viață, ceea ce e de aș­teptat, rămâne o barieră care nu poate fi depășită. „Nimeni nu se naște nemuritor”, moartea fiind încas­trată în planul de construcție a vieții noastre fizice – în interesul tuturor celor ce vin după noi.

Viața noastră este astfel „relativizată” de moarte, nu este o entitate absolută, ci una relativă, limitată. Dar și moartea este „relativizată” de viață. Oricât de inevita­bilă ar fi, realitatea primară rămâne viața! Întregul cosmos e guvernat de legea vieții, nu a morții. Moartea pune vieții doar o măsură individuală. De aceea, trupul trebuie tratat astfel încât să ne slujească fără prea mari probleme în intervalul de timp care ni s-a dat. În mod semnificativ, el o face cu atât mai ușor cu cât nu îi dăm mai mult decât are efectiv nevoie. Pentru a ajunge aici trebuie să „i ne împotrivim în toate” – cum spune avva Evagrie –, pentru ca să nu se absolutizeze.

„Când sufletul nostru dorește diferite mâncăruri, să-și reducă rația de pâine și de apă, ca să fie mulțumitor chiar și pentru o singură bucătură; căci saturarea poftește diverse feluri de mâncăruri, iar foamea so­cotește că e o fericire saturarea cu pâine”.

Sună ca o versiune timpurie a zicalei „foamea e cel mai bun bucătar”, dar după cele dinainte este limpede că e vorba de ceva mai mult: „Sufletului legat de lăcomia pântecelui și care crede că poate alerga pe calea vieții în odihna trupului și în plăceri: «Strâmtă este poarta și îngust este drumul ce duce la viață și puțini sunt cei ce îl află»” (Matei 7, 14).

Nenumărate boli moderne cronice iau naștere, cel puțin în sânul națiunilor așa-zis „civilizate”, ca urmare a unei nutriții greșite și, mai ales, supraabundente. Doar cel care nu cedează spaimei față de nesiguranța zilei de mâine, ci își pune frâie strânse, va putea trăi fără probleme și astăzi. Evagrie are și despre asta re­prezentări foarte concrete:

„M-am dus în plină amiază la sfântul părinte Macarie și, fiind foarte rău ars de sete, am cerut apă să beau. Iar el a zis: «Să te mulțumești cu umbra, căci mulți care acum călătoresc sau navighează pe mare sunt lipsiți chiar și de aceasta.» Apoi, cum am cerut de la el cuvinte despre înfrânare, a zis: «îndrăznește, copi­le, căci de douăzeci de ani întregi nu m-am mai sătu­rat nici de pâine, nici de apă, nici de somn, căci îmi cântăream pâinea pe care o mâncam, îmi măsurăm apa pe care o beam și furam o mică parte de somn rezemându-mă de ziduri»”.

Răspunsul aspru și aparent lipsit de iubire al faimosului și temutului pentru severa sa asceză părinte al monahis­mului, ajuns la o sută de ani fără să fi fost vreodată bolnav, îl va șoca mai întâi pe cititorul modern. Îndemnul de a se gândi la cei care astăzi nu au parte poate nici măcar de umbră, ar putea trece drept o punere la punct a răsfățatului grec Evagrie stabilit acum în Orient. Cum rămâne însă cu cântărirea pâinii și măsurarea apei? Tocmai asta e ceea ce vor să spună avva Evagrie prin expresia „a te împotrivi trupului în toate” și avva Zaharia prin expresia „a te forța pe tine însuți în toate”!

„Pune-ți pe cântar pâinea ta și bea-ți cu măsură apa ta și duhul curviei va fugi de la tine” (cf. Iezechiel 4, 10-11).

Cu aceste cuvinte avva Evagrie reformulează într-o ma­ximă concisă sfatul povățuitorului său, avva Macarie alexandrinul. Să fim însă cu luare aminte: în chip sem­nificativ avva Macarie nu stabilește nicio măsură abso­lută, iar avva Evagrie se ferește și el să facă acest lucru. Cu ce cântar se cântărește și cu ce măsură se măsoară depinde de fiecare individ, de vârsta, constituția sa etc. La fel stau lucrurile și cu privegherea, pe care avva Macarie o adaugă postirii și pe care avva Evagrie însuși o amintește adeseori în legătură cu nebunia/ lăcomia pântecelui.

(Ieroschimonahul Gabriel BungeGastrimargia sau nebunia pântecelui — știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 87-90)

De la același autor

Ultimele din categorie