Călugăria slăbeşte în suflete slabe şi se întăreşte în suflete mari

Acesta este rostul de căpetenie al monahismului: trăirea creştinismului până la tensiunile desăvârşirii, când existenţa lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidenţei absolute pentru toţi. Călugării care realizează monahismul sunt în lume făcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalţi, care nu-l realizează, umblă cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu aceştia califică monahismul, ci cei dintâi. 

Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.

Cea mai bună justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a străbătut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural şi rostul social.

Acesta este rostul de căpetenie al monahismului: trăirea creştinismului până la tensiunile desăvârşirii, când existenţa lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidenţei absolute pentru toţi. Călugării care realizează monahismul sunt în lume făcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalţi, care nu-l realizează, umblă cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale, Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu aceştia califică monahismul, ci cei dintâi.

Călugăria dezleagă pe monahi de obligaţiile îngrijirii familiei în lume. Cu toate acestea, legătura nu e ruptă, ci rămâne în dreapta cumpănire a situaţiilor şi a celei mai bune soluţii. Dacă dai stareţului toată grija ta, o dai şi pe aceasta, şi cum va rândui, aşa va rămâne. Prea multă întâlnire cu rudele nu e bună, pentru că ele aduc grijile lumeşti, tânguirea că au fost părăsite şi felul de a gândi după lume. Sunt totuşi rude care se bucură cu adevărat de calea noastră. O viaţă îmbunătăţită a noastră le-ar fi singura mângâiere şi bucurie care ar cântări în sufletul lor mai mult decât amărăciunile. Acesta-i primul folos sufletesc ce se aşteaptă de la noi. Iar al doilea e acela al rugăciunilor pentru mântuirea lor.

Precum când merg la oaste, oamenii lumii lasă toată grija de acasă, ca să nu-i încâlcească în vremea ostăşiei, aşa şi nevoitorii mântuirii lasă toată grija lumii pentru Împăratul cerurilor.

Lepădarea de lume e o convingere, pe care poţi s-o ai şi-n mijlocul lumii stând, precum poţi să n-o ai în mijlocul pustiei petrecând.

(Părintele Arsenie Boca - Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 63-64)

De la același autor

Ultimele din categorie