Când se roagă oamenii mai mult și mai din inimă?

Catastrofele și cataclismele ne descoperă relativitatea vieții și a bunurilor pământești, ne trezesc conștiințele adormite sau pervertite, ne aduc aminte de Dumnezeu și ne îngrozesc de dezordinea care ar domni în lume dacă s-ar călca legile lui eterne.

Cât despre inegalități, ele sunt produsul naturii, nu nedreptăți, și nu trebuie confundate cu excesele. Ele aduc cu sine fraternitatea și astfel contribuie la viața și armonia lumii. Într-un mediu de perfectă egalitate, viețuirea ar fi nu numai monotonă și plictisitoare, dar și imposibilă. Catastrofele și cataclismele, cutremurele, trăsnetele, erupțiile vulcanice, revărsările de ape etc., își au cauzele lor accidentale, uneori cunoscute, alteori necunoscute și sunt rele, când ating persoana sau bunurile noastre, dar au și efecte morale și materiale bune: ne aduc aminte că „dansăm pe vulcani”, ne descoperă relativitatea vieții și a bunurilor pământești, purifică aerul, fertilizează pământul, dezvăluie din adâncuri taine necunoscute, evidențiază legile și forțele generale ale naturii, trezesc conștiințele adormite sau pervertite, ne aduc aminte de Dumnezeu și ne îngrozesc de dezordinea care ar domni în lume dacă s-ar călca legile lui eterne etc.

Moartea – „durerea durerilor”, „plata păcatului” – face parte din ordinea naturală a vieții. Dacă uneori ea vine mai devreme decât ar trebui, sau merge acolo unde ar trebui viață și ajutor, iarăși nu trebuie să punem numaidecât vina pe Dumnezeu. Moartea prematură se întâmplă din cauze naturale, din vina oamenilor, din sămânța bolilor și din alte cauze și incidente care vin de la oameni, de la animale, de la natură etc. De ce să acuzăm numaidecât pe Dumnezeu, când de cele mai multe ori, în astfel de cazuri, noi suntem vinovați: nu muncim sau muncim prea mult, nu ne lecuim de bolile contagioase, nu ne îngrijim suficient sănătatea, abuzăm de puterile trupești și sufletești, nu suntem destul de prevăzători și destul de atenți, ne lăsăm pradă relelor care bântuie omenirea.

Prin urmare, din atâtea și atâtea pricini, existența răului nu contrazice existența providenței divine, ci dimpotrivă – o reclamă. Când sunt nedreptățiți, sau în suferințe, în vreme de catastrofe și de războaie, atunci se roagă oamenii mai mult și mai din inimă, și tot atunci simt mai aproape mâna ajutătoare și mângâietoare a lui Dumnezeu. Dovadă că Providența este mai activă atunci când avem mai multă lipsă de ea. Numai oamenii slabi în credință și nerăbdători așteaptă și pretind ca, îndată ce apar norii pe cerul vieții, să și dispară. Norii trec, cerul rămâne senin, și Dumnezeu rămâne...

(Ilarion V. FeleaReligia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 148-149)

De la același autor

Ultimele din categorie