Prinzând putere, slava deșartă naște mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, ca­re respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii și răutății, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreață demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi și Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmășie față de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te lași de bunăvoie pradă pa­timii tale, că încalci în mod conștient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăznicești împotri­va lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pen­tru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrănește? Ce trepte străbate în dezvolta­rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-și vede, de obi­cei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povățuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părin­te, în mine nu se află trufie”. Înțeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ți dovedești tru­fia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-și cea­ră iertare, dacă este supărăcios și bănuitor, dacă pomenește răul și îi osândește pe alții, toate aces­tea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog: „Despre cel pe care, atunci când îl necinstește ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe șarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supă­rările care i se fac, îl va face pe acest șarpe nepu­tincios și lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune și va vorbi cu obrăznicie, îi va da șarpelui putere să verse otravă în inima lui și să mănânce fără milă măruntaiele lui”.

În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oa­menii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumne­zeiești”. În această definiție scurtă este surprinsă însăși esența mândriei: omul, pentru care până atunci centru și obiect al dorinței era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit și s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării ce­lor dumnezeiești contemplarea de sine.

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52)