În căutarea unor pilde de virtute

În mănăstirea în care locuia, David îi întrecea pe toţi prin virtutea sa şi pentru asta era cinstit. Asta însă îl obosea mult. Se minuna de ingeniozitatea Stareţului său în a-i găsi mereu noi nevoințe, dar se mâhnea atunci când observa că adeseori îl arăta altora ca biruitor în nevoințele cele grele.

În mănăstirea în care locuia, David îi întrecea pe toţi prin virtutea sa şi pentru asta era cinstit. Asta însă îl obosea mult. Se minuna de ingeniozitatea Stareţului său în a-i găsi mereu noi nevoințe, dar se mâhnea atunci când observa că adeseori îl arăta altora ca biruitor în nevoințele cele grele.

– David, de ce suporţi cu greu încercările pe care le născocesc? Să nu crezi că nu ştiu că pentru asta nu meriţi nici plată, nici aplauze. Dar mulţi se folosesc văzându-te biruitor, primul în nevoințele cele grele. Şi în timp ce aceia se folosesc, tu nu te vatămi, ci numai te încarci cu o cinstire, pentru care trebuie să te nevoieşti şi mai mult ca să o meriţi.

– Părinte, să fie binecuvântat! Dar cred că mă nedreptăţiţi cumva. Şi eu cred despre mine că sunt un nimic, deoarece lucrul pe care îl izbutesc nu mă oboseşte şi din această cauză nu merit plată. Dar fiindcă adeseori mă scoateţi la vedere, pentru aceasta plătesc scump o astfel de cinstire.

– Te rog să lepezi de la tine obişnuinţa cea rea de a mai adăuga ceva după „Să fie binecuvântat!”. Oare, trebuie să considerăm judecata ta corectă? Şi trebuie să mi te prezinţi mereu ca un nedreptăţit? Nu mai adăuga nimic. Ţi-am rezervat o încercare. Vom pleca de aici şi asta numai din pricina ta, pentru că până acum nu ai putut spune un „Să fie binecuvântat!” fără adaosuri. Vom afla alte pilde de virtute. Să văd dacă îți vei afla dascălul tău, care să te ajute în acestea. Plănuiesc ceva deosebit pentru tine. Vei discuta cu oameni înţelepţi, care cunosc mai multe decât mine şi au harisme deosebite. Să văd dacă o să te saturi, dacă ţi se vor deschide ochii şi dacă ţi se va întărâta pofta înspre un salt serios. Şi aluzia aceasta a devenit realitate.

Pe atunci, David avea douăzeci şi patru de ani. Într-adevăr au plecat, dar Părintele Acachie nu a mers direct acolo unde îşi propusese să meargă împreună cu ucenicul său, ci au trecut mai întâi pe la mai multe mănăstiri şi schituri izolate, unde au văzut mulţi bătrâni pe feţele cărora se citea experienţa, iar în toată purtarea lor se vedea sfinţenia. Au vorbit cu mulţi înţelepţi, însă peste tot ieşea la iveală şi înţelepciunea lui David. Un bătrân a spus odată: „Părinte Acachie, ştii de cine îmi aminteşte acest copil? De lisus la doisprezece ani, Care prin cunoştinţele Lui şi prin explicaţiile Lui înţelepte a uimit pe dascălii Legii, ce albiseră în studiul şi în explicarea Scripturilor”.

– Spuneți-i şi acestea, ca să se umfle şi mai mult de mândrie. În loc să tacă, şi să nu mai spună şi altora că a cunoscut din imnografia bisericească, pe Fericitul Ioan Damaschin, el s-a lăudat cu aceasta de câte ori a avut ocazia. Cu harisma ce o are, pe care nu s-a ostenit deloc s-o dobândească, a citit de mic copil canoanele şi slujba de înmormântare a Sfântului Ioan Damaschin şi acum îşi arată înțelepciunea sa înaintea celor ce şi-au rănit genunchii în privegheri de toată noaptea.

– Ei, nu se mândreşte pentru acestea, Părinte! Văd eu.

– Părintele meu, Sfinţia Ta nu-l cunoşti. Dacă vei sta puţin cu el, vei vedea ce gol este de fapte bune. Nu-l vei auzi spunând de multe ori „Să fie binecuvântat!”. Iar dacă va zice vreodată, va urma de obicei un „dar”, un „nu, Părinte”, sau un „nu mă nedreptăţiţi, Părinte”. David, sunt adevărate cele pe care le spun? Spune, ca să te cunoască şi aici.

– Toate sunt adevărate, Părinte. Dar nu mă pot abţine să nu mă dezvinovăţesc atunci când sunt întrebat şi astfel totdeauna fac pe nedreptăţitul.

– Ia, spune-mi o nedreptate ce ţi-o fac adeseori unii. Dar aşa nedesluşit cum mi le prezinţi, eu nu te înţeleg.

– Să spun, Părinte? Ce porunciţi, aceea voi face.

– Să nu spui nimic. Voi spune eu de la mine „izbânzile” tale. Un bătrân voia să-i sărute mâna, ca să-şi arate smerenia sa, iar acesta mi se adresează şi-mi spune: „Nu-l lăsa, Părinte, că mă nedreptăţeşte”.

– A, aşa este. Atunci are dreptate Stareţul tău. Crezi că te consideră cineva important şi pentru aceasta vrei să-ți arăţi smerenia ta. Iar prin această împotrivire a ta arăţi că nu meriţi cinstea pe care ți-o acordă ceilalţi, şi astfel consideri că eşti nedreptăţit.

(Cuviosul David „Bătrânul” - „Copilul” Înaintemergătorului, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 48-50)

De la același autor

Ultimele din categorie