Ce este „ochiul pizmaș” pentru om?

Neascultarea omului însemna răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Totuși Dumnezeu nu a avut o atitudine pedepsitoare sau răzbunătoare împotriva omului. Aceasta este hulitor și numai a gândi. Dar neascultarea a atras după sine întreruperea imediată a comuniunii omului cu Dumnezeu. Era alegerea omului, fapta liberei lui alegeri și nu a lui Dumnezeu!

Ce este „ochiul pizmaș” pentru om? Și ce a provocat căderea omului?

Da, toate erau minunate în Rai! Omul și lumea naturală alcătuiau o armonioasă liturghie. Dar armonia aceasta și mai înainte de toate, măreția omului, a venit să o distrugă „ochiul pizmaș” al șarpelui începător al răutății, al lui satana. Acesta văzându-L pe Dumnezeu creându-l pe om și văzându-i pe îngeri admirând creația după chipul lui Dumnezeu a omului, „văzând un alt dumnezeu, după har” zice Sfântul Grigorie Palama (P. K. Hrestou, vol. V., p. 62) s-a pregătit corespunzător. Și a pregătit veninul ucigător și l-a amestecat cu limba vicleană, ca să-l verse prin „fereștile lui”, adică prin văz și prin auz, prin pipăit și prin gust.

Și a reușit, din nefericire, vicleanul. A atras la neascultare și la lipsă de încredere în Dumnezeu, mai întâi pe Eva și ea la rândul ei l-a atras pe Adam[1]. Vai răutății aceluia și deșartei credințe a omului! Astfel, cei întâi plăsmuiți au încercat să devină dumnezei, după sfatul șarpelui, fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceea „a și intrat moartea prin fereștile lor și a venit pe pământ...”

Care este consecința imediată a neascultării omului?

Neascultarea omului însemna răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Totuși Dumnezeu nu a avut o atitudine pedepsitoare sau răzbunătoare împotriva omului. Aceasta este hulitor și numai a gândi. Dar neascultarea a atras după sine întreruperea imediată a comuniunii omului cu Dumnezeu. Era alegerea omului, fapta liberei lui alegeri și nu a lui Dumnezeu! Această experiență nefericită a celor întâi zidiți este asemănată la Sfinții Părinți ai Bisericii noastre cu încercarea embrionului, care este zămislit în pântecele mamei, să taie cordonul ombilical ca să devină independent de maica sa! Prin urmare, se taie și relația vie cu ea, cu consecința că această încercare nefericită va atrage după sine moartea fătului! Același lucru au făcut și cei întâi zidiți. Iată, așadar, de ce păcatul celor întâi zidiți se numește ontologic și nu etico-moral. Această atitudine a primilor oameni era o încercare de autonomizare față de  Dumnezeu, să trăiască adică o viață, fără Viața care este Dumnezeu. Da, dar fără Viața Însăși, Dumnezeu, omul merge acolo de unde a pornit, adică spre a nu mai fi, spre neființă, inexistență, ceea ce înseamnă intrarea imediată în viața omului a stricăciunii și a morții. De aceea Sfânta Scriptură zice: Prin pizma diavolului, moartea a intrat în lume[2]. Și pentru această alunecare tragică și stare chinuitoare a omului era porunca lui Dumnezeu mai înainte cunoscătoare: „În ziua în care veți mânca, cu moarte veți muri”. I-a înștiințat Dumnezeu de mai înainte și de capcana diavolului, și de consecințele neascultării lor. Astfel strămoșii noștri ne-au lăsat nouă moștenire, nu vina călcării poruncii – ei erau cei ce au călcat porunca – ci consecințele neizbândei lor. Și astfel pentru păcatul strămoșesc „am fost predați stricăciunii și ne-am însoțit cu moartea” tâlcuiește Slujba înmormântării. Și se sprijină pe cuvintele înțelepte ale Apostolului Pavel: Printr-un om păcatul a intrat în lume și prin păcat moartea și așa moartea a trecut la toți oamenii, pentru că noi toți am păcătuit[3] în el.

(Nikos Nikolaidis, De ce moartea și starea dincolo de mormânt?, Editura Obștea creștin ortodoxă „Lydia”, Cipru, 2016)

[1] Facerea 3, 1-7.

[2] Înțelepciunea lui Solomon 2, 24.

[3] Romani 5, 12.

De la același autor

Ultimele din categorie