Un scriitor faimos, cu preocupări spirituale, spunea: „în­cepem să căpătăm asemănare cu Dumnezeu numai atunci când devenim folositori semenilor noştri”. Într-adevăr, slu­jirea aproapelui este o lege divină. Hristos a luat chip de rob, a venit pentru a sluji, ne-a învăţat să slujim. „Eu, în mijlocul vostru, sunt asemenea celui ce slujeşte” (Luca 22, 27). A slujit neîncetat: cu cuvântul, cu fapta, cu viaţa; a slu­jit trupului şi sufletului, oamenilor din jurul Său, cu răbdare, fără răgaz, mereu cu ochii la binele lor.

În ceruri se slujeşte ziua şi noaptea, ne spune Scriptu­ra. Îngerii, numiţi „duhuri slujitoare”, pogoară pe pământ ori de câte ori apare o slujire deosebită, spre folosul oame­nilor. Dumnezeu însuşi slujeşte oamenilor cu o râvnă infi­nită, pentru veşnicul lor bine, chemând la sine, îndrumând, uşurând sufletele păcătoşilor. Se cuvine ca şi noi să slujim. Dumnezeu ne-a arătat cinste deosebită, chemându-ne să lu­crăm, aşa cum lucrează El, să dăm ajutor oamenilor, să-i în­curajăm, să-i susţinem, să fim gata de orice slujire pentru a le aduce oamenilor folos adevărat.

„Fiecare să-şi ajute aproapele”, aceasta este menirea dată de Dumne­zeu tuturor persoanelor create de El, nu numai unor aleşi. Să nu te aştepţi la o slujire răsunătoare, importantă; numără-te de pe acum printre cei ce întind o mână de ajutor se­menilor lor şi-ţi vei da seama că, dacă îi vei adresa o vorbă plină de căldură, de încurajare fratelui tău, vei prinde şi tu mai mult curaj şi avânt pe drumul vieţii tale creştine.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 193)