Lacrima e simbolul pocăinţei, ea nu se pierde. Pot fi lacrimi ca dar a lui Dumnezeu, ca pocăinţă a celui care o cere. De la o anumită vârstă lacrimile scad. Lacrimile sunt ale firii care plânge de multe pricini. Nu sunt un semn de neapărată trebuinţă pentru mântuire; nu-s condiţie de mântuire, căci uneori cine le are se mândreşte cu ele. Lacrimile nu-s de ajuns să te mântuieşti.

Echivalentul lacrimilor de pocăinţă este în conştiinţă. Lacrimile pe care le vezi, te încurci în ele, că le vezi. De folos sunt cele pe care le vede numai Domnul Hristos. Plânsul folositor este al omului smerit, care se cunoaşte mai bine pe sine: plânsul folositor dovedeşte o stare sufletească de pocăinţă, smerenie, umilinţă.

(Ieromonahul Arsenie Boca, Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, Editura Agaton, Făgăraş, 2014, p. 137)