Clevetind te asemeni diavolului

Osândirea este ucidere de fraţi. Aceia care se îndeletnicesc cu ea nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor.

Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atâta se simte mai mulţumit. Astfel, târât în vorbirea de rău, el poate să ajungă până acolo, încât, cu limba lui, să înceapă să toarne foc şi pară deasupra jertfei sale. Puţin foc multă pădure aprinde. Pe această limbă care trebuie să slăvească pe Dumnezeu noi o întrebuinţăm ca să hulim şi să osândim pe aproapele.

Osândirea e în cea mai strânsă legătură de rudenie cu clevetirea, pentru că adesea primeşte chipul acesteia. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea sa, cel ce osândeşte se aseamănă diavolului. Cuvântul diavol provine din limba greacă, iar în limba bulgară se traduce prin „clevetitor”. Dacă este aşa, poate osândirea cea rea a aproapelui să aibă ceva în comun cu virtuțile?!

Pe cât diavolul poate fi exemplu de virtute, pe atât osândirea poate să se socotească şi ea între virtuţi. Osândirea este expresie a nemilostivirii, a urii şi răutăţii faţă de aproapele. Şi oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni, după cuvintele Sfântului Ioan Teologul (I Ioan 3,15). Prin urmare, osândirea este ucidere de fraţi. Aceia care se îndeletnicesc cu ea nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor.

Cel ce osândeşte pe alţii singur mărturiseşte că-i lipseşte dragostea către aproapele. „Din ce altceva noi cădem în aceasta (osândirea), dacă nu din faptul că în noi nu este dragostea, spune Avva Dorotei, pentru că, dacă am fi avut dragoste, cu compătimire şi suferinţă am fi privit la neputinţele străine, după cum e spus: Dragostea acoperă mulţime de păcate (I Petru 4, 8)”. Dragostea nu gândeşte răul (I Corinteni 13, 5). Deci ea nu poate să osândească.

Dragostea toate le iartă. Nimic nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă. Cel mai adesea, zavistia îndeamnă pe creştinii cu caractere slabe să osândească. Cine nu poate prin alt mijloc să înjosească vrednicia altuia începe să-i caute neputinţele şi faptele vicioase ascunse, ca să-l batjocorească în faţa oamenilor. Astfel zavistia, această patimă satanicească, primeşte oarecare mulţumire, hrănindu-se cu noroiul faptelor străine.

(Arhim. Serafim Alexiev, Nu judeca și nu vei fi judecat, Editura Sophia, p. 60-62)

Ultimele din categorie