Când copilul se joacă sau se ocupă de o îndeletnicire oarecare, trebuie să facem în aşa fel încât jocul sau îndeletnicirea să nu-i fie foarte uşor de îndeplinit.

Una din greşelile vieţii moderne e tendinţa de a evita orice lucru care ar cere luptă, efort sau care ne-ar obliga să cerem ajutorul altora. Auzim pedagogii spunând că dacă copilul nu se bucură întotdeauna de reuşită, el capătă complexe. Desigur că atât plăcerile, cât şi reuşita sunt necesare pentru a-l încuraja pe copil în ceea ce face şi a-i oferi prilej de destindere – dar el trebuie să facă faţă şi încercărilor, trebuie să i se ofere şi şansa de a-şi lărgi propriile capacităţi şi chiar de a trece prin experienţa eşecului. Din punct de vedere duhovnicesc trebuie să învăţăm ce înseamnă răbdarea, puterea de îndurare, lucruri care creează neplăcere şi umilinţă. Din nou, exemplul părinţilor are o importanţă covârşitoare. Copiii vor învăţa din felul părinţilor de a reacţiona în faţa bolii, a morţii, a pierderii celor dragi, a greutăţilor financiare etc.

Copiii trebuie încurajaţi să-i ajute pe cei mari la diverse treburi, după puterea fiecăruia – chiar dacă sunt prea mici pentru a le fi realmente folositori şi chiar dacă lucrul e câteodată prea greu pentru a-l duce la bun sfârşit. În acest fel, copiii vor dobândi simţul răspunderii şi nu vor trăi doar pentru ei înşişi. Vor putea învăţa să aprecieze munca plină de sacrificiu a părinţilor pentru ei.

Una din trăsăturile vieţii creştine în lume e cea care ne spune că trebuie să fim generoşi, primitori, iubitori şi atenţi cu cei în nevoi. Aceste calităţi pot fi insuflate în sufletul copi­ilor încă din fragedă pruncie. Ei pot învăţa şi din exemplul nostru să împartă din ce-i al lor cu alţii şi să participe la primirea oaspeţilor.

(Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, pp. 40-41)