Cum au ajuns comuniștii să aprobe înființarea atelierelor mănăstirești

Lipsit de iluzii, deosebit de pragmatic, Patriarhul Justinian a înţeles repede că regimul comunist este pregătit să rămână la putere timp îndelungat, iar ajutorul occidental pentru România urmează a se rezuma doar la acţiuni propagandistice, lipsite de consistenţă. Din acest motiv, el a acceptat jocul impus de regimul comunist, însă cu scopul de a-l influenţa și deturna. 

Pentru un cititor obișnuit, textul Decretului 410/1959 nu spune prea multe. În cuprinsul său erau „doar” două prevederi care completau cele scrise în Decretul 177/1948 privind regimul general al cultelor din Republica Populară Română. Prima prevedere statua că în monahism pot intra doar acele persoane care au studii teologice. Al doilea punct preciza că, prin excepţie, mai pot intra în monahism și persoane fără studii teologice, dacă îndeplinesc următoarele criterii de vârstă: bărbaţii să aibă peste 55 de ani, iar femeile peste 50 de ani. În plus, nici unul dintre aceștia să nu aibă obligaţii familiale. Pe spatele lui se va construi însă o lume de suferinţă.

Cultele și viaţa religioasă din România au intrat în atenţia forţelor comuniste doritoare să-și impună dictatura imediat după evenimentele din august 1944. Conștient de vitalitatea vieţii religioase din ţara noastră și de forţa unora dintre culte, partidul comunist și-a pregătit un plan bine pus la punct de separare a cultelor de restul societăţii și de încadrare și „neutralizare” a acestora în cadrul noii orânduiri. Tot cadrul legislativ care privea cultele, creat în anul 1948, după preluarea deplină a puterii de către comuniști și aliaţii lor, avea scopul nemărturisit de a păstra aparenţele unei libertăţi religioase, în spatele căreia să se poată desfășura o acţiune de vidare treptată a cultelor de vitalitatea lor spirituală și de transformare a lor în simple manechine propagandistice, bune de expus în vitrină pentru curioși.

Cum în acel moment comuniștii aveau de luptat cu mulţi inamici, mult mai imediaţi (luptătorii din rezistenţa armată, membrii partidelor istorice, elita militară etc.), și cum nici o lege nu poate prevedea precis toate consecinţele care derivă din aplicarea ei, pe moment nu s-a observat cum unii reprezentanţi ai cultelor au știut să valorifice toate scăpările Decretului 177, pentru a obţine maximum de avantaje pentru propria biserică. Din această perspectivă, patriarhul Justinian s-a dovedit a avea o intuiţie extraordinară. Lipsit de iluzii, deosebit de pragmatic, PF Justinian a înţeles repede că regimul comunist este pregătit să rămână la putere timp îndelungat, iar ajutorul occidental pentru România urmează a se rezuma doar la acţiuni propagandistice, lipsite de consistenţă. Din acest motiv, el a acceptat jocul impus de regimul comunist, însă cu scopul de a-l influenţa și deturna. Patriarhul s-a folosit în atingerea scopurilor sale de diversele portiţe legislative, de o anumită prudenţă a comuniștilor în chestiunile religioase, cauzată de dorinţa acestora de a nu genera conflicte inutile într-un domeniu adesea de necontrolat, dar și printr-o interpretare originală a discursului ideologic comunist.

Concret, în cazul monahismului, patriarhul s-a folosit de obsedanta temă comunistă a omului activ „productiv”, pentru a-i asigura pe noii lideri ai României că vieţuitorii din mănăstiri nu vor mai fi personajele inactive, reflexive, inutile societăţii, pe care propaganda comunistă le denunţa în mod obsesiv, ci persoane care se încadrează disciplinat „în câmpul muncii”. Astfel, au fost înfiinţate celebrele ateliere din mănăstiri, care au fost denunţate de neștiutori sau răuvoitori drept o distrugere a monahismului ortodox. De fapt, dincolo de poleiala discursului oficial, patriarhul Justinian punea în aplicare acele planuri interbelice de reorganizare a monahismului, care prevedeau o îmbinare a rugăciunii cu munca, aceasta urmând a fi mai bine organizată.

(Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iași, 2009, pp. 92-94)

Ultimele din categorie