Putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu și pe oameni cât putem noi mai mult și atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, știm să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm și știm să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se face aceasta o știe numai cel ce iubește.

Să știți că noi cu iubirea față de aproapele suntem foarte deficitari. Nu știu cine ar putea zice că iubește pe aproapele ca pe sine însuși, că urmărește binele aproapelui cum urmărește binele propriu. Chiar și în familie, nu totdeauna părinții sau copiii sunt dispuși să renunțe la ceva din partea lor ca să se simtă bine cei din jurul lor.

Bineînțeles că aproapele nostru poate fi cineva și foarte departe de noi spațial, dar pe care-l purtăm în noi prin iubire.

Și călugărul, și mireanul pot să folosească pe aproapele prin fapta bună care i se cere. Degeaba vrei să câștigi pe cineva prin ceva ce nu-ți cere el. Omul are nevoie de noi într-o anumită direcție, pentru o anumită chestiune. Dacă nu-l folosim cum își dorește, nu-l folosim deloc. Mai putem folosi pe aproapele indirect, când acela nu are trebuință de ceea ce am putea face noi pentru el, prin exemplul nostru bun și prin dragoste.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 9-10)