Cine voiește să împace cu adevărat pe Dumnezeu, să știe că nu este alt chip decât săvârșirea dragostei, dar să nu fie goală sau seacă, ci să urmeze cu faptele. Căci dragostea nu este desăvârșită decât cum a spus același Ioan: „Fiii mei! Să nu iubim cu cuvinte numai, ci și cu faptele și adevărul; fiindcă cel ce are bunătățile lumii și vede în nevoie pe aproapele și nu-l ajută, cum este într-însul dragostea lui Dumnezeu?”.

În șase feluri săvârșești această faptă bună, adică: să iubești, să sfătuiești, să ajuți, să rabzi, să ierți și să dai bună pildă prin cuvinte dumnezeiești și cu fapte bune. Deci, cine are mai multe lucrări decât acestea, are și multă dragoste; iar cel ce are mai puține, are dragoste puțină. Că unii iubesc, dar dragostea lor nu merge mai departe. Altora le place a sfătui bine, dar nu pun mâna în pungă să ajute cu milostenie. Alții iubesc a povățui și a milui, însă nu rabdă ocara și boala aproapelui, nici păzesc porunca Apostolului, care zice: „Purtați unii altora sarcinile și așa împliniți Legea lui Hristos”. Alții rabdă ocările cu îngăduire, dar nu iartă cu îndurare. Și chiar de nu au urâciune în inimă, nu arată fața veselă. Aceștia, deși păzesc pe cea dintâi, la cea de a doua greșesc și nu ajung la săvârșirea faptei bune. Sunt iarăși alții care fac pe toate cele de mai sus, dar nu sfătuiesc pe aproapele cu cuvinte și exemple bune care este cea mai aleasă parte a dragostei.

Deci, după această rânduială, poate fiecare să se cerceteze pe sine, ca să știe cât este părtaș de dragoste și cât este lipsit de ea. Că cel ce iubește se află în treapta cea dintâi. Cine sfătuiește este în cea de a doua. Cine ajută este la a treia. Cine rabdă, la a patra. Cine primește ocara și iartă din inimă, la a cincea. Cine întărește și sfătuiește pe aproapele cu cuvinte, pilde bune și cu viața lui bună, (care este faptă a oamenilor desăvârșiți și apostolicești), să știe că a ajuns la înălțimea acestei fapte bune.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 293-294)