„Şi dacă murim, ai Domnului suntem”

Simţeam că existenţa mea smerită slujeşte în acea oră unei taine. Mă chema un bătrân cu totul alb, a cărui viaţă era o rugăciune neîncetată, un cânt creştin preaînalt, să fiu de faţă lângă patul lui de moarte, să aud ultimele lui răsuflări.

Moartea unui ascet, iubiţii mei fraţi, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a morţilor de rând. Este doar sfârşitul liniştit al unei vieţi frumoase şi pline de credinţă şi începutul unui mers sigur spre veşnicia cea neînserată. Pentru ascet, moartea este punctul orientării lui zilnice, spre care priveşte cu o tainică nostalgie. Însă, pentru fraţii şi prietenii din jur, plecarea unui om sfânt constituie o pierdere cu adevărat incalculabilă, cel puţin din punct de vedere al realităţii sensibile.

Pentru pustnic, viaţa pământească este mai mult decât o dramă, întrucât în plan conştient el duce o luptă neînduplecată şi primejdioasă „împotriva începătoriilor şi puterilor întunericului” (Efeseni 6, 12). Însă drama acestui atlet necunoscut se preface într-o dumnezeiască iniţiere. Un mare monah a zis: „creştinul trebuie să simtă agonia Domnului din grădina Ghetsimani”. Exact acest lucru se întâmplă cu adevăratul Ascet: „Martiriul conştiinţei”.

Astfel că, dacă dincolo de dumnezeiescul şi măreţia ei, pentru bărbaţii cu adevărat mari, lupta morală devine cu totul dramatică, fără îndoială moartea este o izbăvire, este ultima binecuvântare a cerului. „Moartea pentru drepţi e odihnă” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 7)...

Cu aceste gânduri şi simţăminte şi cu ochii înlăcrimaţi, am luat toiagul de călătorie şi am început mersul spre pustia cea mai îndepărtată a Athosului. Simţeam că existenţa mea smerită slujeşte în acea oră unei taine. Mă chema un bătrân cu totul alb, a cărui viaţă era o rugăciune neîncetată, un cânt creştin preaînalt, să fiu de faţă lângă patul lui de moarte, să aud ultimele lui răsuflări. Mergeam cu pas hotărât spre prietenul meu. Pustnicul Nicodim, „care pleca”. Eram singur şi, cu toate acestea, vorbeam continuu. Dumnezeule, ziceam, cum dobândesc toate o sfântă transparenţă când inima omenească e îndoliată de iubire!... Cum toate vorbesc de Iubire, atunci când inimile noastre devin ca ale unor copii! Şi cum se liniştesc şi odihnesc toate într-o lumină sfântă strălucitoare, când cineva merge spre un sfânt care adoarme şi e iubit... Ce cântare îţi voi cânta, frate Nicodime, cu ce mâini voi atinge trupul tău neprihănit, cum te voi înmormânta, cuvioase şi iubite Pustnice!... Şi am izbucnit în lacrimi...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 163-164)

De la același autor

Ultimele din categorie