Moartea unui ascet, iubiții mei frați, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a morților de rând. Este doar sfârșitul liniștit al unei vieți frumoase și pline de credință și începutul unui mers sigur spre veșnicia cea neînserată. Pentru ascet, moartea este punctul orientării lui zilnice, spre care privește cu o tainică nostalgie. Însă, pentru frații și prietenii din jur, plecarea unui om sfânt constituie o pierdere cu adevărat incalculabilă, cel puțin din punct de vedere al realității sensibile.

Pentru pustnic, viața pământească este mai mult decât o dramă, întrucât în plan conștient el duce o luptă neînduplecată și primejdioasă „împotriva începătoriilor și puterilor întunericului” (Efeseni 6, 12). Însă drama acestui atlet necunoscut se preface într-o dumnezeiască inițiere. Un mare monah a zis: „creștinul trebuie să simtă agonia Domnului din grădina Ghetsimani”. Exact acest lucru se întâmplă cu adevăratul Ascet: „Martiriul conștiinței”.

Astfel că, dacă dincolo de dumnezeiescul și măreția ei, pentru bărbații cu adevărat mari, lupta morală devine cu totul dramatică, fără îndoială moartea este o izbăvire, este ultima binecuvântare a cerului. „Moartea pentru drepți e odihnă” (Înțelepciunea lui Solomon 4, 7)...

Cu aceste gânduri și simțăminte și cu ochii înlăcrimați, am luat toiagul de călătorie și am început mersul spre pustia cea mai îndepărtată a Athosului. Simțeam că existența mea smerită slujește în acea oră unei taine. Mă chema un bătrân cu totul alb, a cărui viață era o rugăciune neîncetată, un cânt creștin preaînalt, să fiu de față lângă patul lui de moarte, să aud ultimele lui răsuflări. Mergeam cu pas hotărât spre prietenul meu. Pustnicul Nicodim, „care pleca”. Eram singur și, cu toate acestea, vorbeam continuu. Dumnezeule, ziceam, cum dobândesc toate o sfântă transparență când inima omenească e îndoliată de iubire!... Cum toate vorbesc de Iubire, atunci când inimile noastre devin ca ale unor copii! Și cum se liniștesc și odihnesc toate într-o lumină sfântă strălucitoare, când cineva merge spre un sfânt care adoarme și e iubit... Ce cântare îți voi cânta, frate Nicodime, cu ce mâini voi atinge trupul tău neprihănit, cum te voi înmormânta, cuvioase și iubite Pustnice!... Și am izbucnit în lacrimi...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 163-164)