De-ai știi, omule, cât ești de sărac, ai pricepe cât ești de bogat!

Împărăția aceasta este puterea de a fi liberi de posesie, iar această libertate ne întemeiază într-o relație în care totul este iubire – iubire omenească și iubire dumnezeiască.

Prima fericire este a sărăciei, și numai dacă trăim potrivit acestei Fericiri putem intra în Împărăția lui Dumnezeu. Această Fericire are două aspecte. Mai întâi, este vorba de faptul evident că nu posedăm nici un lucru pe care l-am putea păstra, fie că o vrem sau nu; aceasta presupune descoperirea faptului că sunt nimic și că nu am nimic – o sărăcie totală, fără leac și fără speranță. Existăm pentru că existența noastră a fost voită și pentru că am fost aduși la existență. Nu am avut nicio contribuție la asta, nu este vorba deci de un act al voinței noastre libere. Noi nu ne deținem viața în așa fel încât i-ar fi cuiva cu neputință să o ia de la noi, și tot ceea ce suntem și avem este efemer în felul acesta. Avem un trup – care va muri. Avem o minte – dar este destul ca un vas de sânge să plesnească în creier ca cea mai prestigioasă minte să fie anulată dintr-o dată. Avem o inimă, sensibilă și vie – și totuși acum am vrea să ne revărsăm toată compătimirea și înțelegerea pentru cineva aflat în nevoie și simțim că în piept avem o piatră.

Așa că, într-un fel putem spune că nu avem nimic, pentru că nimic nu este în posesia noastră, iar noi suntem stăpâni doar peste acest nimic. Iar aceasta ne-ar putea conduce nu la sentimentul de apartenență la Împărăția lui Dumnezeu și la a ne bucura de ea, ci la disperare – dacă nu ne amintim că, deși nici unul din lucrurile acestea nu ne aparțin, în sensul că ne pot fi luate, totuși noi suntem în posesia lor. Acesta este al doilea aspect al Fericirii. Suntem bogați, și tot ce avem este un dar și un semn al iubirii lui Dumnezeu și al iubirii oamenilor, este un dar nesfârșit al iubirii divine; și atâta vreme cât nu avem nimic, iubirea divină se manifestă întreagă și fără încetare. (…) Numai cei care dăruiesc totul devin conștienți de adevărata, totala, finala, iremediabila sărăcie spirituală; aceștia sunt cei care au primit iubirea lui Dumnezeu arătată în toate darurile Lui. (…)

Împărăția aceasta este puterea de a fi liberi de posesie, iar această libertate ne întemeiază într-o relație în care totul este iubire – iubire omenească și iubire dumnezeiască.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, ediția a doua, Traducere din limba engleză de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, pp. 61-63)

De la același autor

Ultimele din categorie