Creştinismul nostru ar fi în mare parte de neînţeles, dacă n-am considera şi realitatea personală a demonului, a îngerilor căzuţi. Credinţa noastră ar fi incompletă şi s-ar dizolva cu uşurinţă, dintr-o religie revelată, într-o doctrină umanitară, sau, în cazul cel mai bun, într-un raţionalism protestant, fără nimic supranatural şi personal.

Creştinismul e a doua creaţie a lumii, a doua creaţie a omului, o creaţie din nou a firii.

Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine. Acesta-i paradoxul. Creştinismul reînvie în raport invers proporţional cu încercările de a-l stinge.

Ţintele ultime ale creştinismului nu sunt absorbite total de forma acestei trecătoare vieţi, ci trec dincolo de moarte. Sfântul Apostol Pavel frânează exagerarea accentului transcendent, care, uneori dezorganizează normalul social. Unii creştini, contemporani cu Sfântul Apostol Pavel, din cauza nostalgiei după împărăţia spirituală, nu voiau să mai lucreze şi nu voiau să mai aibă copii. Drept aceea, apostolul ridică la rangul de imperativ şi naşterea copiilor la condiţia de mântuire a femeii căsătorite. De asemenea a pus capăt pentru totdeauna alarmismului omului şi oricărei fantezii aprinse spre apocaliptic, descalificându-le din cinstea unei minţi sănătoase.

(Părintele Arsenie Boca - Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 76)