Este bine de știut faptul că rugăciunea lui Iisus nu funcționează în mod automat și nici nu este ceva magic. Dacă nu ne ostenim să-I păzim poruncile, în zadar Îi chemăm Numele. El Însuși ne-o spune: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”. Este esențial pentru noi să ne asemănăm lui Moise care se arăta ferm și răbdător în necazuri ca și cum Îl vedea pe Cel nevăzut, și să-L chemăm cu conștiința legăturii ontologice care unește numele cu Cel chemat, cu Persoana lui Hristos. Dragostea noastră pentru El va crește și va deveni deplină în măsura în care va spori și se va aprofunda în noi cunoașterea vieții Dumnezeului iubit. Așa cum în plan omenesc, atunci când iubim pe cineva, păstrăm cu plăcere numele său în inima noastră și nu obosim să îl repetăm, tot așa, și încă într-o măsură incomparabil mai mare, se întâmplă și cu Numele Domnului.

Din moment ce o persoană pe care o iubim se deschide progresiv către noi cu toate darurile sale, ea ne devine cu mult mai dragă și cu bucurie aflăm în ea, mereu, noi și noi calități. Așa se întâmplă și cu Numele lui Hristos. Cu râvnă crescândă, descoperim în acest Nume noi mistere ale voii lui Dumnezeu și chiar noi înșine devenim purtători ai realității pe care acest Nume o conține. Datorită acestei cunoașteri vii, dobândită prin chiar exeperineța vieții noastre, intrăm în comuniune cu veșnicia: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuiește pre noi și lumea ta!       

(Extras din cartea Arhimandritului Sofronie, Sa vie est la mienne, Éditions du Cerf, 1981)