Era un sihastru în pustie, și aflând că a murit fratele lui care avea un copil de trei ani s-a hotărât să-l ia la el. Și ducându-se bătrânul, a luat pe copil la chilia lui, şi l-a crescut cu multă îngrijire, învățăndu-l rânduiala vieţii monahiceşti, și viețuia cu multă asprime şi nevoinţă, atât încât se mira bătrânul mult, văzându-l că are atâta râvnă fierbinte la cele duhovniceşti: postea, priveghea, făcea mătănii și altele asemenea. Pentru aceia, bătrânul slăvea pe Dumnezeu, socotind că este om sfânt. Când tânărul a ajuns în vârstă de 18 ani, a murit. Iar bătrânul se ruga lui Dumnezeu în toate zilele să-i arate în care loc al Raiului, a învrednicit pe nepotul său. Aşa, de multe ori rugându-se, i s-a arătat vedenie şi zăreşte pe tânăr într-un loc împuţit şi prea pângărit. Şi a strigat cu mare glas către Domnul, zicând acestea cu lacrimi: O, Dumnezeule mult milostive! Ce strâmbătate ai făcut de ai băgat pe acest om virtuos în iad, căci el era feciorelnic şi înfrânat! Pâine n-a mâncat niciodată, şi numai cu buruieni şi cu apă se hrănea, şi alte multe fapte bune a săvârşit totdeauna. Deci pentru ce să-l osândești în iad, nenorocitul?

Acestea spunând, a auzit glas zicând aşa: Nu huli, bătrânule, căci Dreptul Dumnezeu nu face niciodată strâmbătate. Când învăţai pe copil rânduielile sihăstriei, pentru ce nu l-ai învăţat smerenia? Să ştii că el se socotea în mintea lui că era sfânt, şi pentru aceea pe dreptate a pierit. Căci Domnul, mândrilor le stă împotrivă.

O, ascultătorilor, luaţi pildă şi să nu se mândrească cineva, măcar toate poruncile de le va păzi, ci mai vârtos să se micşoreze pe sine aici, ca acolo să se slăvească în veci.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, p. 65)