Drumul spre sfințenie se poate face numai la adăpostul smereniei

Sfântul care știe că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care vrea să se știe despre el că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care vrea să se facă sfânt, nu va fi sfânt niciodată.

Progresul duhovnicesc rămâne real și pur, numai la adăpostul discreției. Termenul numește una din cele mai fine și mai subțiri virtuți care însoțesc pe călătorul pe drumul desăvârșirii. Să nu se știe ce faci. Sfântul care știe că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care vrea să se știe despre el că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care vrea să se facă sfânt, nu va fi sfânt niciodată. Orice rezultat bun pentru unii ca aceștia e un eșec. Nu există o cale mecanică a sfințeniei. Nu există o regulă care duce la sfințenie sau asigură sfințenia.

În limitele tradiției în care discreția e regină, ca ramura de umbră a smereniei, sfințenia e posibilă, dar e pe drumul dintre căutări, e ascunsă în speranță.

Tot ceea ce în tratatele de spiritualitate și în îndemnurile Părinților și ale Bătrânilor se referă la mântuire, se referă cu discreție și la sfințenie. Cum se ajunge la ea? Am amintit despre Avva Alonie care spune că „de va voi omul, de dimineața până seara ajunge la măsura dumnezeiască.” (Pateric)

Unora le e deci de ajuns o zi, altora nu le ajunge o viață. Unora li se prescriu căi grele și lungi, altora ușoare și scurte. Se poate și altfel: căi ușoare și lungi, dar și căi grele și scurte. Lui Avva Iosif i-a mărturisit cineva că nu poate merge nici pe o cale ușoară, nici pe una grea. Bătrânul i-a găsit și acestuia un răspuns: „Dacă nu poți dintru acestea nici una a face, măcar păzește-ți știința ta despre aproapele”, adică să se ferească a judeca pe alții.

(Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic, București, 1995, p. 172)

De la același autor

Ultimele din categorie