Duhul lui Dumnezeu vădește lumea de păcat

Primind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păca­tul în noi și nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului și duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoției.

Despre Duh ne spune Mântuitorul, numindu-L Mângâietorul: „Când Eu voi trimite pe Mângâietorul, când El va veni, va vădi lumea de păcat, de dreptate și de judecată” (Ioan 16, 8).

Mă voi opri la primul cuvânt și anume că Duhul lui Dumnezeu vădește lumea de păcat.

Primul pas în viețuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea și Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Primind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păca­tul în noi și nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului și duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoției. Dar a te spovedi preotului nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii și mai ales prin Taina împărtășaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conștiința pe care o au toți sfinții și anume conștiința de fiecare clipă că sunt un păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: „Căutați către mine, că eu vă sunt exemplu de sfințenie”? Oare nu toți sfin­ții au spus: „Eu sunt păcătos; eu sunt cel mai mare păcătos”? Aceasta era convingerea sfinților, fiindcă sfinții trăiau în Duh și Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viață înaltă, chiar când făceau minuni. Și primeau mărturia Duhului și se socoteau păcătoși, îna­intea preotului și înaintea oricărui om.

Și noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea duhului, vădirea de păcat. Cel care știe că-i păcătos, cum spun Sfinții Părinți, nu mai vede păcatul aproa­pelui ca să-l judece. Dacă știm că suntem păcătoși, ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuiește? Toți Sfinții Părinți spun că dacă noi judecăm și osândim pe aproapele și nu ne pocăim pentru acest păcat, și noi vom cădea în același păcat. Și aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui și noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.

Și am învățat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat, mă învață să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: „Doamne, toți suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe robul Tău care păcătuiește și nu ne lăsa pe noi în întuneric”. Și așa, în loc să osândim, în loc să se înver­șuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioșăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele, devenim ca Dumnezeu, Care este milostiv și de la Care așteptăm milostivire. Și atunci se coboară în noi Duhul și Duhul Sfânt Se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaște pe Dumnezeu și zace în păcat. Duhul Se va coborî în sufletul celui care miluiește pe aproapele și, în loc să-l osândească, se gândește cu milă și cu rugăciune la el.

Duhul lui Hristos este Duhul adevărului. Când noi trăim în Duh și când primim mărturia Duhului, primim și adevărul și, atunci când omul recunoaște cu durere că este păcătos, că este mai rău decât toți păcătoșii, așa cum au spus sfinții, atunci se află în adevăr și adevărul trăiește în inima sa și i-o îndulcește cu îndul­cire dumnezeiască. Atunci rugăciunea noastră poate să curgă zi și noapte. De ce? Pentru că primim vădirea Duhului și trăim în adevăr. Dumnezeu este Duh și Duhul lui Dumnezeu Se sălășluiește în om. Dumne­zeu este adevăr și omul devine adevăr. Și Dacă trăim în Duh și Duhul lui Dumnezeu trăiește în noi, iar Duhul lui Dumnezeu este veșnicie. Și pentru că Ade­vărul lui Dumnezeu trăiește în noi și adevărul lui Dumnezeu este Însuși Hristos, atunci, în Hristos, omul devine adevăr și se aseamănă cu Dumnezeu.

Deci, să rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze tai­na aceasta, căci numai Dumnezeu o poate lumina, nu cuvintele mele.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 70-72)

De la același autor

Ultimele din categorie