O lume întreagă se află în întunericul necunoștinței și în umbra morții, flămândă și însetată de hrana vieții, rătăcind ca oile fără păstor, hărțuită de puterile dușmănoase ale întunericului, departe de Domnul cel atât de aproape de noi. Călătorim pe calea vieții și Hristos este cu noi, dar ochii noștri „sunt ținuți”, ca ai celor doi ucenici, care mergeau spre Emaus (Luca 22, 16); vedem pe Domnul pe țărmul vieții noastre și „nu știm că El este” (Ioan 21, 4).

Nu din pricina soarelui ne aflăm în întuneric dacă ne închidem într-o cameră fără ferestre. Nu stă în firea bunătății și iubirii dumnezeiești care a făcut pe om ființă liberă, să nesocotească această demnitate a noastră și să ne impună dumnezeiasca Sa prezență. Dumnezeu, Care poate totul și este pretutindeni, nu ni se impune, ci primește să-L ținem la distanță, așteaptă ca noi să-L vedem, să nu-L trecem cu vederea. El, Cel Atotputernic, așteaptă ca noi să înlăturăm distanța la care Îl ținem: „Iată, Eu stau la ușă și bat” (Apocalipsa 3, 20).

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 105-106)