Educaţia religioasă şi capcanele ei!

Creşterea copiilor

Educaţia religioasă şi capcanele ei!

    • Educaţia religioasă şi capcanele ei!
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Părinţii nu doar că vor împărtăşi copiilor experienţele şi cunoştinţele lor duhovniceşti, dar se vor îmbogăţi şi vor creşte şi ei, urmărind şi preluând experienţa şi cunoştinţele duhovniceşti ale copiilor lor, - astfel vor apărea legături interactive.

Una din garanţiile educaţiei creştine a copiilor într-o familie este viaţa duhovnicească activă a părinţilor, pe care copiii o simt şi la care participă în funcţie de vârsta lor şi în conformitate cu trăsăturile lor de caracter. „Duhul credinţei şi al evlaviei părinţilor scria Sfântul Teofan Zăvorâtul, - trebuie privit ca metoda cea mai sigură pentru păstrarea, educarea şi întărirea vieţii harice în copii”. O astfel de coparticipare la viaţa duhovnicească este necesară pentru dezvoltarea cunoştinţelor şi a obiceiurilor creştine la copii; de asemenea, ea devine garanţia transformării în timp a relaţiei părinţi-copii într-o relaţie de prietenie duhovnicească. Părinţii nu doar că vor împărtăşi copiilor experienţele şi cunoştinţele lor duhovniceşti, dar se vor îmbogăţi şi vor creşte şi ei, urmărind şi preluând experienţa şi cunoştinţele duhovniceşti ale copiilor lor, - astfel vor apărea legături interactive.

Nu de puţine ori, ne mirăm atunci când ne ciocnim de situaţii în care la persoanele cu viaţă duhovnicească şi care au o pregătire temeinică religioasă, copiii nu cunosc nici Evanghelia, nici viaţa bisericească şi nici slujbele Bisericii. În aceşti copii se simte doar o scânteie a credinţei, în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, cu legile şi ritmul ei, aceasta devine străină, ca ceva specific tatălui şi mamei, ca o perdea care este trasă doar pe jumătate. Mama umblă pe la biserici, pe la preoţi, ba chiar mai mult, pe la preotese, ţine cu stricteţe toate posturile, visează la ascetism şi înfrânare, iar copiii cresc asemenea unor barbari, care nu ştiu nimic şi aproape că nu au auzit despre lumea în care se străduieşte din răsputeri mama lor să trăiască. Aceasta poate fi numit fie egoism duhovnicesc („important este ca să mă mântuiesc eu, cât despre ceilalţi, nici nu-mi pasă”), fie timiditate religioasă falsă. În această relaţie, „ceilalţi” sunt proprii ei copii. Din nefericire, numărul acestor exemple creşte pe zi ce trece. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „... dacă tu excelezi în înţelepciunea cea mare, iar de alţii nici nu-ţi baţi capul, nu vei avea nicio trecere înaintea lui Dumnezeu”.

(Pr. prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 55-56)