Era vară, pe vremea când porumbul avea cam un stat de om  înălţime. Cred că aveam vreo 7 ani pe atunci şi eram acasă cu mama toţi cei 6 copii. Doar tata lipsea, fiind dus la serviciu. Deodată, lumina care venea de afară începu să pălească uşor şi, înce­tul cu încetul, parcă stătea să cadă noaptea deşi era în miezul zi­lei. Fulgerele, apoi tunetele care se îngrămădeau deasupra satului mă făceau să tremur. Vântul puternic turbase şi împroşca geamu­rile cu pietricele, crenguţe rupte din pomi, bucăţi de draniţă smul­se de pe bătrâna casă a vecinului...

Mama a venit de afară foarte speriată şi, intrând în camera mare unde o aşteptam, ne-a spus cu spaimă în priviri:

- Îndreptați-vă înspre icoană, copii, şi haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne doboare păpuşoii, altfel n-o să mai avem ce mânca.

După cea aprins o lumânare într-un mic sfeşnic, păstrată special de la Sfintele Paşti, plângând, a început să bată mătănii. Alexandrina, Mărioara, Gelu, Silvia, Olguţa şi eu făceam mătănii şi plângeam înfricoşaţi odată cu mama. 

- Doamne, nu ne pedepsi!

O fi trecut vreo oră, poate mai mult, şi furtuna îşi mai slăbi din putere, după care încetă iar afară începu să se lumineze.

După ce ne-a spus să ne odihnim, mama a ieşit în prag, apoi, cu un glas în care se desluşea uimire şi bucurie, ne-a strigat:

- Copii, haideţi afară!

Cu mâna întinsă, ne-a arătat grădinile vecinilor cu păpuşoii rupţi şi culcaţi la pământ, până în hat cu noi. Grădina noastră, întreagă!, ca şi cum furtuna s-ar fi oprit în gard. Porumbii, spălaţi şi întineriţi, erau mai frumoşi şi mai plini de viaţă şi nici un pom din livadă nu a avut de suferit.

- Vedeţi, ne-a spus mama, acestea sunt rugăciunile şi mătăniile voastre şi lumânarea de la Înviere.          

Şi-a îndreptat privirile către cer şi a început să plângă... Mai întâi potolit, apoi din ce în ce mai tare, până ce cămaşa de pe dânsa sălta, de parcă ar fi fost suflată de vântul răzleţit din furtună...

(Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Conta, 2010, p. 36)