„Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi, cei mari, o pierdem. Sfinţii sunt nişte mari copii!”

 

Copiii odihnesc şi refac omul! Ei rezumă gingăşia şi frumusețea, puritatea şi nevinovăţia şi credinţa. Chiar ei sunt o refacere a omului.

Chiar pe Iisus copiii L-au odihnit. Cei mari Îl amărau mereu. Nu ieşise bine din necredincioasa Betsaidă, unde abia tămăduise un orb, n-a izbăvit bine pe Petru de „milostivirea” satanei, când a precizat curajul în riscurile mântuirii, când, iată, altă surpriză, o micime omenească. În drum spre Capernaum, ucenicii se pripeau şi se întrebau, care e mai mare între ei? Cine ştie dacă Petru a mai avut vreo pretenţie? Când i-a întrebat Iisus despre ce vorbeau între ei pe cale, ucenicii au tăcut, semn că au vorbit din ale lui satana. Acesta, diavolul, se strămutase din Petru în ceilalţi, pe altă temă, a celor omeneşti. După atâtea, şi de la atâţia, şi de la toţi, Iisus avea nevoie de odihnă. Deci şezând, i-a chemat! Şi de câte ori i-a chemat şi le-a zis: „De voieşte cineva să fie întâiul, acesta să fie cel mai de pe urmă la toţi şi sluga tuturor” (Marcu 9, 35). Mare înaintea lui Dumnezeu nu poate fi decât omul smerit. Oamenii ajung mari prin vitejii, bogăţie, putere, chiar înţelepciune; dar aceasta este trufie și cu ea sperii lumea, şi aşa eşti „mare” înaintea lumii. „Lumea”, însă, nu e cuprinsă în scoarţele cărţii cereşti; dar în schimb [lumea] se înscrie acolo cu un pahar de apă dat unui drumeţ, în numele dragostei de oameni.

Şi luând un copilaş în braţe, le-a zis: „Oricine va primi în numele Meu pe unul dintre aceşti prunci, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel Care M-a trimis pe Mine” (Marcu 9, 37).

Cuvântul ar putea fi lărgit. Dacă mamele ar primi copiii în numele Domnului, ce străvezii ar fi ei în chipul lui Iisus! Abia atunci şi-ar putea da seama mamele pe cine au primit prin copii. Copiii ajung în braţele lui Dumnezeu, fiindcă sunt cei mai aproape de El. Modul lor de a fi e cel mai iubit de Dumnezeu. Înţelepţii Îl înţeleg pe Dumnezeu ca pe o necesitate în explicarea lumii. Copiii Îl au ca pe un Tată de pe celălalt tărâm. Iată de ce copiii sunt în Adevăr, pe când înţelepţii în afara Lui. Găseşti ceva şi cu mintea lor, numai dacă ai o inimă curată de copil. Aceasta te duce de-a dreptul în braţele Adevărului.

În ochii copiilor, seninătatea e de culoarea cerului. Nu e Dumnezeu mai real în împărăţia copiilor decât într-un tratat de mecanică cerească? Dumnezeu şi copiii au înrudirea pe care noi, cei mari, o pierdem. Sfinţii sunt nişte mari copii! Şi ce departe ne ţinem de ei...

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Editura Credinţa Strămoşească, 2004, p. 180)

De la același autor

Ultimele din categorie