Istorioară de suflet folositoare și mântuitoare despre pocăinţă

Un frate oarecare biruit fiind de demonul curviei, se afla săvârșind păcatul în fiecare zi, dar în fiecare zi se afla și cerând îndurare de la Stăpânul său prin rugăciuni și lacrimi. Dar acestea făcând, iarăși ademenit de răul obicei, săvârșea păcatul. Iar apoi după ce săvârșea păcatul alerga la Biserică și acolo, văzând Preacinstitul și Preacuviosul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca pe sine înaintea Lui cu amare lacrimi și zicea: „Miluiește-mă, Doamne, pe mine, pătimașul și necuratul și ridică de la mine ispita aceasta, care mă stăpânește”.

Dar ca să vă convingem despre pocăință și din exemple, este necesar să amintim și câteva istorioare de suflet folositoare și mântuitoare.

Un frate oarecare biruit fiind de demonul curviei, se afla săvârșind păcatul în fiecare zi, dar în fiecare zi se afla și cerând îndurare de la Stăpânul său prin rugăciuni și lacrimi. Dar acestea făcând, iarăși ademenit de răul obicei, săvârșea păcatul. Iar apoi după ce săvârșea păcatul alerga la Biserică și acolo, văzând Preacinstitul și Preacuviosul chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca pe sine înaintea Lui cu amare lacrimi și zicea: „Miluiește-mă, Doamne, pe mine, pătimașul și necuratul și ridică de la mine ispita aceasta, care mă stăpânește. M-am biruit, Stăpâne, de ea, și m-am robit, ticălosul, și nu pot să-mi ajut mie, nici să mă izbăvesc de ea fără ajutorul Tău. Nu mai am ochi, Bunule, ca să mi-i ridic cu îndrăznire la sfântul Tău chip și nu pot să-l privesc fiindcă sunt întunecat de amărăciunea patimilor și sunt cu totul rușinat. Ci Tu Însuți vino grabnic, Cela ce nu ții minte răul, Te rog, să mă scoți și să mă mântuiești pe mine, cel ce scap la Tine”. Acestea zicându-le, ieșind din biserică, iarăși cădea în același noroi, și totuși nici nu deznădăjduia, ci ducându-se iarăși în Biserică rostea aceleași lucruri cu cele de mai înainte către Domnul, Cel iubitor de oameni.

Și făcând așa destui ani, nu înceta nici din a păcătui, nici din mărturisire, ba adeseori, îndrăznind, își dădea cuvântul cu jurământ către Iubitorul de oameni, zicând: „Pe Tine, Doamne, Te pun chezaș de acum înainte, că voi tăia spurcatul obicei și nu mă voi mai duce la păcat niciodată. Numai iartă-mi, Preabunule, cele pe care de la început și până acum le-am păcătuit”. Dar după ce a făcut aceste înfricoșate juruințe, iarăși s-a aflat săvârșind lucrarea lui cea rea și nu-i era de ajuns lui fărădelegea întinăciunii pe care o săvârșea, ci a căzut, ticălosul, și în jurământul strâmb. Era, așadar, a vedea nesfârșita bunătate a lui Dumnezeu și iubirea Lui de oameni, răbdând fără ținere de minte a răului nemăsurata călcare de lege a fratelui și căutând, din mulțimea milelor Sale, pocăința lui, ca unul care niciodată nu va fi tăiat cu adevărat lucrarea lui spurcată. Căci nu numai de un an petrecea în aceasta, de doi, de trei, ci de zece ani și chiar mai mult de atât.  

Este, așadar, a ne înfricoșa și a ne minuna cu adevărat de îndurările cele bogate ale lui Dumnezeu, cum de de fiecare dată îndelung rabdă și este bun suferindu-ne cumplitele noastre nelegiuiri, ale noastre, ale ticăloșilor și așteptând întoarcerea noastră. Iată, deci, și aici: acesta curvind și jurându-se cu cumplite juruințe, se afla mincinos, căci făgăduia înaintea Domnului să nu mai facă păcatul și îndată ieșind din Biserică, se afla călcător de jurământ și dezlegând juruințele făcute alerga spre păcat, iar Dumnezeu, răbda și îndelung răbda din neasemuita Lui iubire de oameni, trecând cu vederea cuvântul profetului: „Pierde-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna”.

Într-una din zile pe când se întâmpla aceasta, după ce săvârșise păcatul obișnuit, (căci nemincinos este cel ce a zis că „obiceiul este ca o datorie”, odată ce s-a obișnuit cineva, a face păcatul și fără de voie și, chiar nevoind, este tras la păcat cu de-a sila ca un datornic) așadar, după ce a săvârșit păcatul a venit iute în Biserică și aruncându-se la pământ se ruga lui Dumnezeu cu plângere și tânguiri ca să facă milă cu el și să-i dea mână de ajutor, ca să-l scoată din întinăciunea păcatului. Dar văzând diavolul că nimic nu folosește (căci cele pe care le uneltea el prin păcat, pe acestea acela prin pocăință le dezlega), fără să se rușineze i s-a arătat lui în chip văzut, intrând în biserică în spatele lui și stând înaintea ușilor, când l-a văzut pe acela zăcând jos și plângând, întorcându-și fața de la el, a strigat către cinstit chipul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: Ce-Ți este Ție și mie, Hristoase? Compătimirea lui Iisus cea nesfârșită. M-ai biruit și m-ai trântit la pământ din mulțimea milelor Tale și din nemăsurata Ta bunătate. Pentru ce îl primești pe acest curvar, spurcat, risipitor și întunecat, care minte în fiecare zi și-și bate joc de puterea Ta și disprețuiește stăpânirea Ta, neîntemeindu-se pe cuvântul adevărului. Pentru ce, așadar, nu îl arzi pe el prin fulgerul Tău cel înfricoșat, ci îl rabzi îndelung și-l suferi atât. Căci Tu, precum auzim, vei judeca și pe curvari și pe adulteri și pe toți păcătoșii îi vei pierde. Cu adevărat nu ești drept judecător, ci judeci cum Îți place, în chip mincinos și dreptate nu se face. Și pe mine pentru mica abatere a înălțării de sine, m-ai aruncat de sus jos din cer și nu m-ai cruțat deloc, și pe acesta, curvar și mincinos și desfrânat fiind, îl primești cu bunăvoință și îți pleci urechea la rugămințile lui, răbdându-l pe el atât de îndelungă vreme. Unde este dreptatea că abia ieșind din necurăția lui, prin lacrimi te înduri de el și nu-l lepezi, ci te grăbești să-l miluiești pe el? Pentru ce oare Te mai numesc pe Tine preadrept Judecător, la față căutând și judecând cu nedreptate.

Acestea le zicea diavolul cu multă amărăciune înverșunându-se, încât și flăcări cu fum ieșeau din nările lui. După acestea se face un glas din jertfelnic ca un tunet, zicând către el: „O, diavol viclean și pierzător, nu te-ai săturat cu voia ta cea vicleană, că întreaga lume ai înghițit-o, dar și pe cel ce se lipește de negrăita mila milostivirii Mele te-ai sârguit să-l răpești și să-l înghiți, netrebnicule. Ai tu atâtea greșeli ale lui, încât să le pui în balanță cu cinstitul sânge pe care, spânzurat fiind pe cruce, l-am vărsat pentru el. Iată străpungerea mea, moartea și sângele meu au pătimit împreună cu el nelegiuirile lui. Cu nedreptate judec, blestematule? Tu nu îl alungi pe el când vine la păcat, ci îl primești cu bucurie, nădăjduind să-l câștigi pe el și nu te scârbești de el, ci nădăjduiești să-l moștenești și Mă învinuiești pe Mine că primesc cu ușurință propria mea făptură? Pentru care și om M-am făcut din multă iubire de oameni, și am primit moarte pe cruce. Eu care am poruncit lui Petru să ierte celui ce i-a greșit de șaptezeci de ori câte șapte pe zi, nu cu atât mai mult voi pătimi împreună cu el și Îl voi milui pe el, Cel ce sunt bun și prin fire milostiv? Da, cu adevărat, fiindcă aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce nu îl voi moșteni pe el. Căci pentru risipitori, și pentru cei fărădelege și pentru păcătoși Eu M-am răstignit și palmele mele cele fără de prihană pe cruce le-am întins, pentru ca cel ce vrea să se mântuiască să afle scăpare și să se mântuiască. Căci de la nimeni nu Mă voi întoarce, nici nu îl voi alunga dacă va alerga la bunătatea Mea, chiar dacă de zece mii de ori pe zi ar intra cineva și ar ieși și se va apropia de Mine, căci „nu am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință”[1].  

Când s-a făcut acest glas , era diavolul tremurând, neputându-se mișca. Și iarăși a venit glasul a doua oară, zicând: „Ascultă, înșelătorule, despre Cel pe care îl învinuiești. Eu drept sunt și dreptatea am iubit și „În ceea ce îl voi găsi pe om, în aceea îl voi și judeca”, iată, așadar, l-am găsit pe acesta în pocăință și mărturisire zăcând la picioarele mele și arătându-se biruitor al tău. Voi lua, așadar, duhul lui și îl voi încununa ca pe al unuia dintre sfinți, fiindcă în toți acești ani a răbdat fără să deznădăjduiască de mântuirea lui, a dobândit în chip vădit nădejdea în bunătatea Mea, iar tu privește cinstea acestui suflet și crapă de pizma și invidia ta, ticălosule!”

Așadar, zăcând fratele cu fața la pământ plângând și tânguindu-se și-a dat duhul. Și îndată urgia Domnului a căzut asupra lui Satana ca un foc arzând și l-a mistuit pe el pentru nerușinarea lui.

(Teognost, Tezaurul, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1]Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32.

Ultimele din categorie