Sunt oameni care se leagă de vieţuitoare şi le privesc, le mângâie şi vorbesc cu ele. Ei au lăsat iubirea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, se pierde în ei şi iubirea de fraţi, pentru care Hristos însuşi a murit în mari chinuri. A face aceasta e un lucru lipsit de minte. A hrăni animalele şi vietăţile şi a nu le bate - în aceasta stă mila omului faţă de ele; dar a te lega de ele, a le iubi, a le privi şi a vorbi cu ele acestea le face un suflet lipsit de minte.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul stă pururea înaintea Lui cu frică şi iubire, şi atunci cum mai este cu putinţă ca el să iubească şi să vorbească cu animalele din ogradă, cu pisici şi câini? Aceasta înseamnă că omul a uitat porunca lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul său” [Mf 22,37].

Fiarele sălbatice, animalele din ogradă şi toate vieţuioarele sunt pământ, şi noi nu trebuie să ne legăm mintea de pământ, ci să iubim cu toată puterea minţii pe Domnul, pe Maica Sa Preacurată, Ocrotitoarea noastră şi pe sfinţi, şi să-i cinstim; ei se roagă pentru noi şi se întristează atunci când călcăm poruncile lui Dumnezeu.

(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 251)