Am să vorbesc mult despre „durere” şi am deseori o oarecare înţelegere că unii nu cunosc în mod corect acest termen ascetic. Această durere despre care vorbesc este laitmotivul (ideea călăuzitoare) vieţii mele în Dumnezeu. Nu pot să o uit. Ea nu este în nici un fel asemănătoare cu durerea fizică sau psihică, deşi cuprinde destul de adesea şi acest plan inferior.

Durerea dragostei de Dumnezeu smulge pe rugător din această lume pentru a-l introduce într-un alt univers. Cu cât această durere duhovnicească este mai intensă, cu atât atracţia noastră către Dumnezeu este mai puternică, cu cât mai hotărâtă este săritura noastră în profunzimile oceanului de suferinţe, cu atât mai sigură este şi înălţarea duhului nostru la cer. Când duhul nostru este introdus în radioasa sferă a cerurilor, durerea se schimbă în bucuria, şi ea de nesuportat, a dragostei triumfătoare. Din nou avem, în realitate, aceeaşi situaţie: o suferinţă extremă se alătură celei mai mari bucurii.

Tocmai această sfâşiere îl caracterizează pe omul de pocăinţă. Duhul Sfânt îl duce către hotare neprevăzute, unde el primeşte o pregustare a universalităţii dumnezeieşti. Priviţi-L pe Hristos: cum a trăit El în condiţiile pământeşti după căderea lui Adam. În El puterea dumnezeiască se împletea cu slăbiciunea trupului. Ceva asemănător se întâmplă cu noi: Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte (Filipeni 4, 13). Ceea ce Domnul este potrivit Esenţei Sale dumnezeieşti şi oamenii vor fi prin har. Şicel care este asemănător lui Hristos în manifestările sale pământeşti este în mod firesc asemănător Lui și pe planul dumnezeiesc.

(Arhim. Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, p. 163-164)