Mândria îl împiedică pe om să-și vadă viața cu obiectivitate

De nicio patimă nu se bucură atât diavolul ca de mândrie: cei mândri poartă pe frunte pecetea lui. Diavolul se străduie să semene până și în virtuțile noastre neghinele mândriei.

Cine se mândrește cu ceva este potrivnic al lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne-a dat pildă a sme­reniei celei mai adânci atunci când, încingându-Se cu ștergar, a spălat picioarele ucenicilor.

Mândria întunecă înțelegerea, aruncă în pră­pastia răutăților; dintre toate patimile, ea este cea mai cumplită și ține locul tuturor celorlalte, drept pentru care adeseori putem vedea în cei stăpâniți de această patimă asprime a vieții și nevoință, fiindcă diavolul, vânându-l pe om cu această patimă, nu-i mai pune piedică în nevoințele lui pă­rute și chiar îl ajută, ca, făcându-l prin aceasta să se mândrească, să-l arunce mai apoi în cea mai adâncă prăpastie a pierzării.

Mândria îl împiedică pe om să-și vadă nea­junsurile. De nicio patimă nu se bucură atât diavolul ca de mândrie: cei mândri poartă pe frunte pecetea lui. Diavolul se străduie să semene până și în virtuțile noastre neghinele mândriei. Pe rugători îi vânează cu rugăciunea, insuflându-le o părere înaltă despre sine, pe nevoitor – cu nevoințele lui, pe cel evlavios – cu evlavia, pe postitor – cu înfrânarea, pe cel milostiv – cu binefacerile lui, pe cel ce se liniștește – cu liniștirea, pe cel neagonisitor – cu neagonisirea, și așa mai departe: pe cine, cum și cu ce poate, vânează, semănând în fi­ecare gândurile părerii de sine. Dar, ca să le dezrădăcineze pe acestea chiar de la temelie, Atotbunul nostru Mântuitor a rostit cuvintele acestea dumnezeiești: „Când veți face toate cele poruncite vo­uă, să ziceți: «Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut»” (Luca 17, 10).

(Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 115-116)

Ultimele din categorie