Mândria îl împiedică pe om să-şi vadă viața cu obiectivitate

De nicio patimă nu se bucură atât diavolul ca de mândrie: cei mândri poartă pe frunte pecetea lui. Diavolul se străduie să semene până şi în virtuţile noastre neghinele mândriei.

Cine se mândreşte cu ceva este potrivnic al lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne-a dat pildă a sme­reniei celei mai adânci atunci când, încingându-Se cu ştergar, a spălat picioarele ucenicilor.

Mândria întunecă înţelegerea, aruncă în pră­pastia răutăţilor; dintre toate patimile, ea este cea mai cumplită şi ţine locul tuturor celorlalte, drept pentru care adeseori putem vedea în cei stăpâniţi de această patimă asprime a vieţii şi nevoinţă, fiindcă diavolul, vânându-l pe om cu această patimă, nu-i mai pune piedică în nevoinţele lui pă­rute şi chiar îl ajută, ca, făcându-l prin aceasta să se mândrească, să-l arunce mai apoi în cea mai adâncă prăpastie a pierzării.

Mândria îl împiedică pe om să-şi vadă nea­junsurile. De nicio patimă nu se bucură atât diavolul ca de mândrie: cei mândri poartă pe frunte pecetea lui. Diavolul se străduie să semene până şi în virtuţile noastre neghinele mândriei. Pe rugători îi vânează cu rugăciunea, insuflându-le o părere înaltă despre sine, pe nevoitor – cu nevoinţele lui, pe cel evlavios – cu evlavia, pe postitor – cu înfrânarea, pe cel milostiv – cu binefacerile lui, pe cel ce se linişteşte – cu liniştirea, pe cel neagonisitor – cu neagonisirea, şi aşa mai departe: pe cine, cum şi cu ce poate, vânează, semănând în fi­ecare gândurile părerii de sine. Dar, ca să le dezrădăcineze pe acestea chiar de la temelie, Atotbunul nostru Mântuitor a rostit cuvintele acestea dumnezeieşti: „Când veţi face toate cele poruncite vo­uă, să ziceţi: «Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut»” (Luca 17, 10).

(Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 115-116)

Ultimele din categorie