Oare cum îmi va fi sfârșitul și când anume?

Cine știe oare dacă vom mai ajunge până mâine? Fiindcă mulți care plănuiau multe, n-au mai apucat ziua de mâine. Dă-mi mie, Hristoase-al meu, din toată  inima să Te iubesc. Dă-mi mie să aflu acea cale strâmt-a vieții care mă poartă către Tine, Viața și Calea către Viață. Și mai înainte de orice, dă-mi cugetul la moarte și pomenirea ei.

Despre cugetarea la moarte

Cineva își amintește mereu de vremea morții lui, adică de sfârșitul vieții lui, și din simpla cugetare la moarte nu poate să plângă, ci are nevoie, fie că stă în picioare, fie și așezat, dar numai dacă este deplin singur, să-și miște mintea spre cugetarea la moarte și să-și spună în sinea sa cu mâhniciune și jos plecându-se: „Oare cum îmi va fi sfârșitul și când anume? Oare va fi grabnic sau mai zăbavnic? Cine știe oare dacă vom mai ajunge până mâine? Fiindcă mulți care plănuiau multe n-au mai apucat ziua de mâine. Totuși, fie mai grabnic, fie mai zăbavnic, moartea va veni negreșit și a scăpa noi de ea ne este cu neputință, fiindcă nu există nici un om care să rămână pentru totdeauna viu și să nu vadă moartea”[1].

Să presupunem deci că sfârșitul a și venit, iar moartea deja ne paște. Așadar, cum va fi sfârșitul acela și în ce fel? Oare vor veni îngeri luminoși, oștenii Împăratului și ai Luminii celei mari? Dar cine, mă rog, sunt eu, ca să aibă bunăvoință către mine îngerii cei luminoși? Iar dacă aceștia nu vor binevoi să vină la mine pentru nevrednicia mea, oare atunci care îngeri vor veni la mine? Oare nu cumva, strângându-se grămadă, slujitorii cei întunecați ai stăpânitorului întunericului mă vor înconjura fără rușine și, pripindu-se să-mi pună dinainte cele de mine făcute, mă vor cerceta cu-amănunțime și se vor grăbi să despartă cu durere sufletul de trup, tiranisindu-l, și se vor sârgui să mă aducă înaintea nerușinatului și întunecatului acela stăpân al lor, și vor da cu toții zor să mă facă și pe mine cu ei împreună vinovat de osânda lor? Vai mie, vai mie!  Ia aminte, Doamne, vino mai ’naintea lor și din strâmtorarea-aceea, izbăvește-mă, Doamne! Mai înainte de ceasul acela, vie mila Ta! Mai înainte de ziua aceea, tinde ajutorul Tău! În marea acestei vieți și în trupul (morții) acesteia[2], tinde mână de ajutor, precum lui Petru[3] oarecând. Corabie sunt eu, iar Tu – Cârmaciul ei. Lut sunt, și am nevoie de Meșterul olar. Fii pentru mine Meșter, Cel ce cu înțelepciunea-Ți meșterit-ai toate și vas al Tău de cinste fă-mă iar. Oaie pierdută sunt eu, Păstorul turmei – Tu, caută-mă, află-mă pe mine, Tu, Bunul meu Păstor. Izbăvește-mă de lupii demoni și de-ale patimilor fiare, de furii cugetelor, de-amăgitoarele plăceri. Nu îngădui să fiu acestora pășune, ca nu cumva să fiu de turma Ta cea sfântă despărțit. Greșelile-mi de voie și cele fără voie nu le pomeni, Hristoase și Mântuitorule al meu. Hrănit-am trupul ani îndelungați. Făcutu-m-am al vieții agonisitoare iubitor. Jugului celui bun, poverii celei ușoare[4] le-am preferat povară rea și nefolositoare și jugul greu. Dar dă-mi mie de-acum înainte și sufletul să mi-l hrănesc și iubitor vieții celei urâtoare de agonisire să mă fac și eu, și-n loc de jugul rău și de povara grea, s-aleg jugul Tău cel bun și lesnicioasa Ta povară. Dă-mi mie de la Tine să-nvăț a fi blând și inimă smerită dă-mi să am. Ca un Învățător blândeții și duhului smerit, fii și al lor bogat în daruri Dătător. Căci cel ce a fost învrednicit să învețe pe acestea două de la Tine[5] cu-adevărat aflat-a sănătate sufletului său. Dă-mi mie, Hristoase-al meu, din toată  inima să Te iubesc. Dă-mi mie să aflu acea strâmt-a vieții cale[6] care mă poartă către Tine, Viața și Calea către Viață. Dă-mi mie să aflu calea cuvioșilor Tăi robi, să le urmez și eu, să cuget toate cum cugetat-au ei. Și mai ’nainte de orice, dă-mi cugetul la moarte și pomenirea ei[7]. Dă-mi mie a mă slobozi de-a patimilor tiranie. Mânia și pofta și-a pântecelui silnicie, nepăsarea și trândăvia și robirea inimii, fărădelegea și ținerea de minte a răului și îngreunarea la rugăciune și-mpresurarea celorlalte patimi în fiecare zi mă asupresc și de aceea, cu fapta și cuvântul tânjesc după-ndurarea Ta, îndelung-răbdătorule Doamne!

(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Cincizeci de capete, 19, Scrieri I, Editura Doxologia, 2015)

[1] Psalmi 48, 9

[2] Romani 7, 24

[3] Matei 14, 31

[4] Matei 11, 30

[5] Adică a fi blând și smerit

[6] Matei 7, 14

[7] Sfântul Ioan Sinaitul, Scara, 6 (PG 88, 793B)

De la același autor

Ultimele din categorie