Odinioară, cu ce jertfă îşi păstrau fetele curăţia lor!

Ce familie vor întemeia aceşti copii? Dumnezeu să lumineze tineretul ca să-şi revină!

Vezi alţi tineri în ce stare ajung! Odată a venit aici la Colibă un tânăr cu unchiul său, care era mai în vârstă, şi mi-a spus: „Fă rugăciune pentru o fată. Şi-a rupt coloana vertebrala într-un accident. Conducea tatăl ei şi l-a furat somnul. Acela a murit, iar fata s-a lovit, să-ţi dau şi o fotografie a ei”. „Nu e nevoie”, îi spun. Acesta însă insistă. Aşadar iau fotografia şi ce să văd!. Fata era întinsă jos şi o ţineau doi băieți între ei. „Ce legătură are acesta cu ea?”, îl întreb pe tânăr. „Este un prieten”, îmi răspunde. „Dar o va lua de soţie?”. „Nu, sunt numai prieteni”, îmi spune. „Nu lua în nume de rău copiii, spune unchiul tânărului, aşa sunt tinerii astăzi.” „Voi face rugăciune, mi-am spus în sinea mea, să se îndrepte nu coloana ei vertebrală, ci mintea ei şi a ta, omule nenorocit.” Unde este cuviinţa de astă dată? Pentru fapta aceasta unchiul lui trebuia să îl ocărască. Copii duhovniceşti, să aibă duhovnic şi să ajungă într-o astfel de stare! Chiar de ar fi luat-o, nu avea nici un motiv să stea întinsă aşa, între amândoi, iar acela insista să-mi arate fotografia şi nu se gândea că lucrul acesta nu este cuviincios. Pe mine nu mă deranjează, dar nu este corect. Ce familie vor întemeia aceşti copii? Dumnezeu să lumineze tineretul ca să-şi revină!

Odinioară, cu ce jertfă îşi păstrau fetele curăţia lor! Îmi aduc aminte, în timpul războiului, nişte tirani împreună cu animalele lor fuseseră blocaţi de zăpadă pe o înălţime în timp ce lucrau. Bărbaţii au făcut nişte adăposturi din crengi sub brazii încărcaţi de zăpadă, ca să se apere de frig. Iar femeile au fost adăpostite într-un loc mai călduros de consăteni. O tânără şi o bătrână ce erau dintr-un sat îndepărtat au fost nevoite să intre şi ele într-unul din aceste adăposturi de brad. Dar, din păcate, sunt unii necredincioşi şi răi, care nu sunt mişcaţi sufleteşte nici în timp de război. Nu-i doare pentru cei de alături, care sunt răniți sau mor, ci dacă află prilej, doresc chiar să şi păcătuiască, deoarece se tem ca nu cumva să fie ucişi şi să nu mai apuce să se desfăteze, în timp ce ar trebui să se pocăiască, cel puţin în ceasul primejdiei. Unul ca aceştia, care în timp de război, aşa cum am spus, nu se gândesc să se pocăiască, ci să păcătuiască, o necăjea atât de mult pe acea fată, încât ea a fost nevoită să plece. A preferat să înghețe de frig, chiar să şi moară afară în frig, decât să-şi piardă cinstea. Sărmana bătrână, văzând că fata a plecat, a mers şi ea pe urmele ei şi a aflat-o – cale de jumătate de oră mai jos – sub o streaşină mică a unei bisericuţe a Sfântului Ioan Botezătorul. Cinstitul Înaintemergător s-a milostivit de tânăra cea curată şi a povăţuit-o la bisericuţa lui, pe care fata nu o ştia. Dar ce a făcut Cinstitul Înaintemergător în continuare? S-a arătat unui militar (n.r. – militarul era însuşi Stareţul. Întâmplarea s-a petrecut în timpul războiului civil, pe când el îşi făcea serviciul militar) în somn şi i-a spus să meargă la bisericuţa sa cât mai repede. Aşadar militarul se scoală şi porneşte noaptea prin zăpadă spre bisericuţă, căci ştia cam pe unde se află. Dar ce să vadă? O bătrână şi o tânără cu picioarele în zăpadă până la genunchi, învineţite şi înlemnite de frig. Militarul a deschis îndată bisericuţa, au intrat înăuntru şi şi-au revenit oarecum. Militarul n-a avut nimic să le dăruiască, în afară de un fular şi câte o mănuşă la fiecare, şi le-a spus să-şi încălzească mâinile cu ele. Apoi i-au povestit despre ispita pe care au înfruntat-o. „Bine, dar cum ai hotărât să pleci noaptea prin zăpadă şi încă înspre un loc necunoscut?”, a întrebat-o militarul. „Eu numai aceasta puteam să fac, dar am crezut că Hristos o să mă ajute”, a răspuns aceea. Atunci militarul le-a spus aşa dintr-o dată, nu ca să le mângâie, ci durându-l pentru ele: „Vi s-au terminat durerile voastre. Mâine veţi fi la casele voastre!”. S-au bucurat mult de cuvintele acestea, care le-au mai încălzit oarecum. Şi într-adevăr, Compania de Transporturi Montane a deschis drumul şi a doua zi dimineaţa maşinile de transport militare au fost acolo şi astfel sărmanele au mers la casele lor. Astfel de tinere îmbrăcate cu harul dumnezeiesc – şi nu cele dezbrăcate de harul dumnezeiesc – trebuie admirate şi lăudate. După aceea, dobitocul acela – Dumnezeu să mă ierte! – a mers şi a raportat comandantului că militarul cutare a spart uşa bisericuţei şi a băgat înlăuntru animalele de transport, adică catâri. Dar comandantul îi spuse: „Nu cred ca acela să facă aşa ceva!”. Şi în cele din urmă ticălosul a ajuns la închisoare.

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 267-270)

De la același autor

Ultimele din categorie