Foarte mulți tineri se îndrăgostesc unul de celălalt pentru că nu se cunosc. Sunt îndrăgostiți, așadar, de mister, de necunoscut, de speranța unei persoane care le va îndeplini dorințele sau chiar plăcerile. De aceea, tot foarte mulți, după puțin timp, pierd dragostea și entuziasmul lor. Începutul relației lor a fost greșit și a rămas greșit. Egocentrismul generează aceste pierderi. Acești tineri se despart pentru că li s-a micșorat entuziasmul. Cunoașterea celuilalt i-a dezamăgit. Au așteptat ceva, însă au găsit cu totul altceva. L-au vrut pe partenerul de viață după propriile standarde. Nu greșește celălalt, ci noi. De multe ori în cadrul unei relații doar vrem și vrem, fără să și dăm ceva. Aspirăm la o continuă satisfacere a eu-lui nostru, a dorințelor noastre. Și astfel suntem dezamăgiți, pentru că egoismul nostru nu ne lasă să acceptăm că nici celălalt nu este perfect, și nici noi.

Nu reușim să trăim cu frică de Dumnezeu. Viața noastră devine o oglindă a superficialității în care am ales să trăim. Apoi se instalează singurătatea. Apare un gol cauzat și menținut de egoismul nostru. Dragostea și relația de iubire încep să ne dea impresia că suntem pe un câmp de luptă, iar deschiderea față de celălalt ni se pare a fi o capcană. Dar nu este deloc așa...

Totuși, unele persoane, cu cât avansează în cunoașterea față de celălalt, simt cum dragostea devine foarte puternică, se schimbă, devine iubire adevărată. O relație de pace și de asumare a celuilalt, fără a-și pierde nici unul particularitățile sale. Oamenii de acest fel nu au nevoie de lucruri materiale pentru a fi fericiți. Le ajunge să li se întâlnească privirile. Le ajunge să poată spune unul altuia: „Îți mulțumesc pentru că mă lași să te iubesc”. Aceștia sunt poeții propriei lor vieți. Muritori ce gustă din libertatea vieții veșnice. Pentru ei, limitele nu mai există, pentru că relația lor de iubire țintește veșnicia, după modelul iubirii dintre persoanele Sfintei Treimi.