Ne plângem adeseori de faptul că în mântuirea noastră suntem incomodaţi de oamenii care ne înconjoară şi de împrejurările nefavorabile şi nu găsim un loc liniştit să ne ascundem de deşertăciune. În astfel de cazuri uităm că în noi există omul lăuntric tainic al inimii (1 Petru 3, 4). Uităm că este atât de adâncă cămara inimii noastre, încât putem să ne ascundem în ea de orice deşertăciune şi furtună exterioară. Trebuie să ne obişnuim să ne amintim mai des de Dumnezeu, să avem în inimă frica de Domnul înaintea Atotputerniciei şi Dreptăţii Sale, să ne aducem aminte de Înfricoşătoarea Judecată şi de necurăţia noastră păcătoasă. Şi „cu frică de Dumnezeu şi credinţă” să pătrundem cât se poate mai adânc în inima noastră.

Cu cât se ridică mai tare împotriva noastră furtunile şi confuzia de la diavolul, cu cât se ridică mai mult valurile amare şi tulbure „ale mării vieţii” cu atât grăbeşte-te mai tare să pătrunzi în cămările cele mai adânci ale inimii tale. Iar acolo îndreaptă-ţi rugăciunea către Dumnezeu Mântuitorul, Care pe poporul Său l-a trecut prin mare cu „picioarele neudate”.

Pot fi numite cămări ale inimii (Ioan 14, 2): pocăinţa smerită care se adânceşte tot mai mult cu devotament în voia lui Dumnezeu, sinceritatea noastră în rugăciune care este totdeauna uşa pazei noastre de sine. Şi mai putem spune: rugăciunea adâncă în inimă cu încredinţare de sine voii lui Dumnezeu.

(Ieromonahul Petru Sereghin, Cum să te mântuieşti în lumea contemporană, Editura Platytera, 2007, Bucureşti, pp. 273-274)