Dacă patimile sunt atât de strâns legate una de alta și dacă ființa lor se descoperă mai ales în relațiile interu­mane, atunci e de așteptat și invers ca sensul adevărat al mâncatului să poată deveni cel mai clar sesizabil în relațiile interumane. Nenumărate texte vorbesc despre ospitalitate care în Orient, și îndeosebi în ținuturile pustii în care viețuiau Părinții pustiei și în care nu existau nici hoteluri confortabile, nici magazine pline de mărfuri, avea o cu totul altă semnificație decât are în societatea occidentală modernă caracterizată de supraabundență. Oaspetele depindea literalmente de ospitalitatea gazdei care la fiecare vizită se afla în situația de a-și împărți cu fiecare oaspete până și ultima bucătură de pâine.

Mâncatul împreună, avea de aceea, pentru monahi o valoare cu totul specială, nu numai sâmbetele, duminicile sau de sărbători, când se întâlneau la Sfânta Liturghie și la agapa care urma. Cu acest prilej se servea vin, însă doar un pahar. Primirea unui oaspete însemna practic organizarea unei mese. Și asta se întâmpla de fiecare dată când veneau oaspeți, fie și de mai multe ori pe zi. Postirea era atunci lăsată deoparte. Cine a călă­torit în Orient știe că și astăzi în mănăstiri este servit cu o masă completă până și în cele mai imposibile mo­mente ale zilei. În chip evident, venirea unui oaspete e tot timpul luată în calcul și oaspetelui nu-i folosește la nimic dacă se scuză spunând că a mâncat deja de prânz de trei ori...

Porunca ospitalității are o sacralitate atât de intan­gibilă, întrucât nici lui Evagrie nu îi trece vreodată prin minte să o limiteze cumva. Sfătuiește numai ca, în cazul că ești de prea multe ori invitat mai bine să refuzi sau, în cazul în care ești nevoit, să primești prea multe vizite să-ți schimbi chilia cu una mai retrasă. Porunca ospita­lității nu este însă anulată. De ce însă aceste măsuri de precauție? Pentru că gazda e obligată să mănânce de fiecare dată alături de oaspetele său – fie și a șasea oară pe zi!

Norma supremă e, prin urmare, iubirea și ea anulează în chip de la sine înțeles toate celelalte „reguli” pe care omul și le-a luat asupra sa liber, în timp ce iubirea e porunca supremă a lui Hristos. Faptul e valabil, desigur, mai ales în cazul bolnavilor și bătrânilor:

„Dă celor bătrâni vin și celor neputincioși du-le hrană, pentru că și-au zdrobit carnea tinereții lor”.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 131-133)