Ospitalitatea – o formă a iubirii lui Hristos, prin grija față de aproapele

Oaspetele depindea literalmente de ospitalitatea gazdei care la fiecare vizită se afla în situaţia de a-şi împărţi cu fiecare oaspete până şi ultima bucătură de pâine.

Dacă patimile sunt atât de strâns legate una de alta şi dacă fiinţa lor se descoperă mai ales în relaţiile interu­mane, atunci e de aşteptat şi invers ca sensul adevărat al mâncatului să poată deveni cel mai clar sesizabil în relaţiile interumane. Nenumărate texte vorbesc despre ospitalitate care în Orient, şi îndeosebi în ţinuturile pustii în care vieţuiau Părinţii pustiei şi în care nu existau nici hoteluri confortabile, nici magazine pline de mărfuri, avea o cu totul altă semnificaţie decât are în societatea occidentală modernă caracterizată de supraabundenţă. Oaspetele depindea literalmente de ospitalitatea gazdei care la fiecare vizită se afla în situaţia de a-şi împărţi cu fiecare oaspete până şi ultima bucătură de pâine.

Mâncatul împreună, avea de aceea, pentru monahi o valoare cu totul specială, nu numai sâmbetele, duminicile sau de sărbători, când se întâlneau la Sfânta Liturghie şi la agapa care urma. Cu acest prilej se servea vin, însă doar un pahar. Primirea unui oaspete însemna practic organizarea unei mese. Şi asta se întâmpla de fiecare dată când veneau oaspeţi, fie şi de mai multe ori pe zi. Postirea era atunci lăsată deoparte. Cine a călă­torit în Orient ştie că şi astăzi în mănăstiri este servit cu o masă completă până şi în cele mai imposibile mo­mente ale zilei. În chip evident, venirea unui oaspete e tot timpul luată în calcul şi oaspetelui nu-i foloseşte la nimic dacă se scuză spunând că a mâncat deja de prânz de trei ori...

Porunca ospitalităţii are o sacralitate atât de intan­gibilă, întrucât nici lui Evagrie nu îi trece vreodată prin minte să o limiteze cumva. Sfătuieşte numai ca, în cazul că eşti de prea multe ori invitat mai bine să refuzi sau, în cazul în care eşti nevoit, să primeşti prea multe vizite să-ţi schimbi chilia cu una mai retrasă. Porunca ospita­lităţii nu este însă anulată. De ce însă aceste măsuri de precauţie? Pentru că gazda e obligată să mănânce de fiecare dată alături de oaspetele său – fie şi a şasea oară pe zi!

Norma supremă e, prin urmare, iubirea şi ea anulează în chip de la sine înţeles toate celelalte „reguli” pe care omul şi le-a luat asupra sa liber, în timp ce iubirea e porunca supremă a lui Hristos. Faptul e valabil, desigur, mai ales în cazul bolnavilor şi bătrânilor:

„Dă celor bătrâni vin şi celor neputincioşi du-le hrană, pentru că şi-au zdrobit carnea tinereţii lor”.

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 131-133)

De la același autor

Ultimele din categorie