Bătrânul Avacum a fost un ucenic al dragostei. Odată, cu multă lepadare de sine, a adăpostit în chilia sa un tânăr bolnav de tuberculoză, îngrijindu-l multe luni. L-a îngrijit cu mare bucurie, având grijă de el ca o mamă iubitoare. Chiar dacă el postea, și-a hrănit pacientul cu carne și alte alimente hranitoare. S-a luptat mult cu boala tânărului, care a murit până la urmă în brațele sale, după ce s-a pocăit și și-a spovedit păcatele. Înainte de a muri, bătrânul l-a călugărit, dându-i numele Fanurie.

Altădată, câțiva pelerini l-au găsit pe părintele Avacum plângând în chilia sa. Când l-au întrebat de ce plânge, el le-a spus că înainte de sosirea lor, cu puțin timp, câțiva vizitatori i-au povestit de copiii orbi suferinzi din lume, și el nu și-a putut stăpâni lacrimile. Aceasta era de fapt adevarata dragoste, neegoistă și lucrătoare.

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 19)