Un ucenic al părintelui ne-a povestit:

„În vara anului 1997 a vizitat mănăstirea un grup de ofiţeri de la Armată, care au dorit să-l vadă și pe părintele Cleopa.

Părintele i-a primit şi le-a vorbit în faţa chiliei, dar mulţi dintre ei râdeau, glumeau, vorbeau ironic. Stând lângă părintele şi văzându-i cum se comportau, m-am tulburat şi i-am şoptit:

— Prea Cuvioase, veniţi în chilie că sunteţi obosit şi vedeţi că nu-i interesează ce vorbiţi.

— Ei, lasă, mai stau. Poate se va folosi vreunul.

Aşa că a rămas până când s-au hotărât ofiţerii să plece de bună voie, deşi nu au încetat cu glumele şi vorbele ironice.

Rămas singur cu părintele, l-am întrebat:

— Părinte Cleopa, de ce aţi stat aşa mult de vorbă cu ei? Nu i-aţi văzut cum se comportau?

— Poate unul dintre ei va rămâne cu ceva, mi-a răspuns părintele, dar atunci nu am înţeles ce vrea să spună.

Într-o Duminică dimineaţa vine la chilia părintelui un domn şi-mi spune că el este din oraşul B. şi în urmă cu vreo două săptămâni a fost aici împreună cu un grup de ofiţeri de la Armată, iar acum ar dori să vorbească personal cu părintele Cleopa, care l-a şi primit în chilia sa.

Abia atunci mi-am dat seama că părintele ştia pentru cine vorbeşte atunci şi nu-l deranja faptul că ceilalţi ofiţeri glumeau şi erau ironici, căci şi un singur suflet e mai scump decât toată lumea”.

(Părintele Cleopa, Mânca-v-ar Raiul, Tipografia Multiprint, Iași, 2002, pp. 155-156)